Dacă am accepta că e posibil să scrii un roman de 320 de pagini într-un an şi jumătate, ne-am putea gândi că prozatorul Cătălin Mihuleac a ascultat sfatul pe care i l-a dat Tania Radu, într-o manieră cam contondentă, ce-i drept, în finalul recenziei pe care a făcut-o volumului anterior al acestuia, Aventurile unui gentleman bolşevic. Spunea atunci Tania Radu: „Cu Cătălin Mihuleac rămâne o problemă: se străduieşte cam mult să-şi contureze un profil de persoană publică, dar aproape că îşi blochează opera. (…) Bine ar fi să se ia în serios ca excelent prozator satiric, fără să ne mai bruieze”. De bruiat, nu ştiu să ne fi bruiat, dar cu siguranţă s-a concentrat pe opera sa, pentru că America de peste pogrom reprezintă o evoluţie indiscutabilă faţă de cărţile sale anterioare.
După volume savuroase de proză scurtă – precum Zece povestiri multilateral dezvoltate, despre care am scris, la vremea apariţiei sale, în paginile României literare–, după un roman despre „reeducarea” din perioada comunistă, Cătălin Mihuleac abordează în America de peste pogrom, curajoş, aş zice, un subiect incomod şi care-i poate atrage antipatie din mai multe părţi. Pogromul din titlu e de-aici, de pe la noi: cel de la Iaşi, din 1941, subiect rar şi cu greu abordat de media românească, atât de puţin încât un fost ministru, absolvent de istorie chiar, până acum vreo doi ani nu auzise de el.
Volumul începe cu o prefaţă semnată de o anume Suzy Bernstein, care ne mărturiseşte că i-a înmânat autorului manuscrisul conţinând romanul vieţii ei şi ceva în plus, povestea altcuiva. Este, desigur, pretextul manuscrisului străin, găsit sau încredinţat, dar el îi foloseşte autorului pentru a-i prezenta cititorului personajul principal şi pentru a stabili de la bun început tonul povestirii. Pentru cine a citit proza anterioară a lui Cătălin Mihuleac, este de la sine înţeles că el nu putea trece brusc la fraze proustiene, oricum, nu fără a pierde din farmecul şi hazul multor bucăţi care trăiesc din verva şi efervescenţa relatării.
Structura romanului este şi ea una clasică: sunt două planuri care curg în paralel, având în comun un element, acela etnic. În debutul cărţii, vocea lui Suzy ne relatează, evident, la persoana I, aventura plecării ei în America. Facem cunoştinţă cu Dora şi Ben Bernstein, doi americani de origine evreiască, mamă şi fiu, ea, septuagenară, el cvincvagenar. Sosiţi în Iaşi în vizită, le este recomandată Sânziana, Suzy, drept ghid şi translator, pentru un circuit al locurilor importante din urbe, începând cu casa lui „Mark Twain al românilor” – dacă nu l-aţi recunoscut, e vorba de Ion Creangă. Cum vizita se prelungeşte, Suzy îi povesteşte lui Ben cum făcea bani în studenţie: reciclând şi înfrumuseţând haine vechi, deoarece în magazine nu se găsea nimic interesant. Suntem în 2001, iar Suzy are 33 de ani. E o scurtă incursiune în România ceauşistă, temă intens explorată de proza scurtă a lui Mihuleac. Fiindu-i apreciat spiritul antreprenorial, Suzy se alege cu o propunere de angajare, care este şi motivul plecării ei în America.
Celălalt plan va curge alături de acesta ca un roman. Acţiunea de aici începe în 1938 şi urmăreşte viaţa unei familii evreieşti înstărite din dulcele târg al Ieşului. Familia Oxenberg, alcătuită din Jacques, tatăl, medic ginecolog de mare succes în urbe, Roza, mama, frumoasă şi cultivată, şi cei doi copii, Golda şi Lev, este familia perfectă: „Casa familiei Oxenberg e una dintre cele mai apreciate şi respectate şi invidiate din centrul oraşului. Pace şi armonie ar sta scris pe blazonul ei dacă l-ar avea”. O ironie pe care autorul nu şi-o poate reţine face ca micul Lev să se îmbogăţească încă din clasa primară, vânzând colegilor subiecte de compuneri pe care le pescuieşte din poveştile inventate de mama sa.
Ceea ce se remarcă de la bun început este stilul şi tonul diferit în care sunt relatate poveştile din cele două planuri. În primul, stilul colocvial şi ritmul alert al frazei sunt reprezentative pentru contabila Suzy, plecată în „State” pentru a-şi urma visul american: „Fac naveta, la trei săptămâni, între România şi U.S.A. În Washington D.C., când nu muncesc, vizitez muzee. Aşa îmi descopăr pasiunea pentru. Mai merg într-un loc, de care voi vorbi acuşi.// Am banii mei, viitorul meu. Ben mă scoate săptămânal la restaurant. E bine”. Totul se derulează cu repeziciune, iar epicul îşi ia partea leului. Scenariul e, până la un punct, uşor telenovelistic: Suzy se căsătoreşte cu Ben, fac avere împreună din afacerile cam necinstite cu haine aşazis vintage, în fapt, second-hand, doar că de la un punct încolo Suzy va începe să se intereseze de neamul soţului ei, ceea ce echivalează cu o trezire. În cel de-al doilea plan, relatarea este la persoana a treia, iar frazele au o respiraţie mai largă. E o poveste, cea a României interbelice, dar nu ştim cine o spune, şi nici nu vom afla decât în finalul romanului. Aici, atenţia autorului cade pe construcţia atmosferei, ochiul zăboveşte atent pe detalii, pe mişcări, pe nuanţe: „În restaurante, tangourile lipesc trupuri de o incandescenţă capabilă să topească hainele. În sticle, dopurile pregătesc erupţiile pline de apropouri ale şampaniei (…) Râsetele se scălămbăie în separeuri, (…) limbile îmbiate de gusturi noi umezesc buzele lacome”.
Dacă personajele din primul plan sunt destul de schematice, Ben, fiind evreul pragmatic, iar Dora, bătrâna acră, mereu nemulţumită, şi soacra nesuferită a lui Suzy, în cel de-al doilea personajele sunt mai multe şi mai complex construite, şi nu fără motiv. De fapt, aceasta este povestea adevărată a romanului, cea mai importantă, cea mai dramatică. Iar germenii viitoarei desfăşurări de evenimente îi găsim presăraţi de autor încă din capitolul 2, care deschide acest plan al romanului. Pentru că după euforia „anilor nebuni” 30, când medicul ginecolog Jacques Oxenberg face avere suficientă cât să-şi cumpere maşină franţuzească şi să-şi ducă familia iarna la schi în Alpi, iar vara la Marea Baltică, va urma ziua fatidică de 29 iunie 1941, ziua de Sfinţii Petru şi Pavel, când evreii Iaşului sunt fie ucişi, fie urcaţi în vagoane cu destinaţia „nicăieri”. Iar germenii de care vorbeam sunt în conversaţiile dintre fata în casă, Tincuţa, şi ibovnicul acesteia, jandarmul Ilie, care, comentând faptul că medicul i-a luat Rozei o maşină pe care „o cheamî ca pi dânsa” – adică Citroen B14 Rosalie – concluzionează: „Cristoşii mamii lor di ovrei! Io cu greu apuc să-ţi ieu o părechi di chiloţi mai di doamne-ajutî, şî aista îi cumpărî nevesti-sii maşânî! (…) Apăi nu s-o întoarci ea roata într-o zî!?”
Iar roata, ştim, se întoarce. Centrul de greutate al romanului este partea a treia, cu dublul titlu „Ziua când pier răţuştele galbene de cauciuc. Stalin înmulţit cu Hitler la puterea Mao”, în care pe capitole întregi, adesea cu încetinitorul, sunt relatate evenimentele din ziua de 29 iunie, ridicarea de acasă a bărbaţilor, Jacques şi micul Lev, de 12 ani, pentru a fi încărcaţi în vagoane şi curând ucişi, drumul insuportabil în vagoanele ticsite, care în doar două zile vor fi ticsite cu morţi, violul colectiv, bestial şi umilitor, pe care îl suferă Roza, rătăcirea pe străzi a micuţei Golda, a cărei copilărie se termină în ziua aceea, şi salvarea ei nesperată de un bun rabin. Evenimentele sunt bine documentate, iar aici experienţa de jurnalist a lui Cătălin Mihuleac îşi spune cuvântul. Ce-i drept, ieşean fiind, a avut aproape sursele poveştii adevărate, supravieţuitorii pogromului de la Iaşi. Însă el reuşeşte să facă mai mult decât redarea fidelă a unui eveniment real şi asta se vede în special din felul în care construieşte destinul personajului feminin, Roza. Din femeia frumoasă şi rafinată, uşor frivolă, pe care o invidia tot oraşul, Roza devine o figură exemplară de victimă a istoriei. Pagina de comentariu din off pe marginea acestui aspect este una antologică: „Despre femeile violate, istoria tace. Autocenzura o împiedică să acorde importanţă acestor fiinţe însemnate pe vecie (…). Mesajul e simplu: cu părere de rău, violatele n-au ce căuta în manualele de istorie, unde se aduce aleasă cinstire eroismului armatei.”
Probabil că oricine în afară de Cătălin Mihuleac ar fi scris pe această temă exclusiv într-o tonalitate gravă. Faptul că el n-a făcut asta adaugă cărţii şi valoare, şi un coeficient de simpatie şi de credibilitate. Personajele nu sunt nici îngeri, nici demoni, şi tocmai de aceea sunt vii şi credibile. Evreii lui prosperi sunt înclinaţi spre business până la şarlatanie, iar românii, supuşi când n-au încotro şi răzbunători când sunt „pe cai mari”. Singură, micuţa Golda, unica inocentă, se bucură cu adevărat de simpatia autorului, iar episoadele cele mai încărcate de emoţie în jurul ei se desfăşoară.
Romanul în ansamblu este o mare reuşită. O poveste sângeroasă şi îndeobşte puţin cunoscută este reconstituită în detaliu, prin ochii câtorva personaje-cheie. Inserând această poveste printre aventurile americane ale lui Suzy, Cătălin Mihuleac ne pune în faţa unei pagini negre din istoria noastră şi ne invită, indirect, să medităm asupra aspectelor necuprinse în manuale, care alcătuiesc istoria învinşilor.
Cătălin Mihuleac, America de peste pogrom, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2014, 320 p.
Articol publicat iniţial în România literară
Luminița Corneanu 