Dacă-l gugăliți pe Augustin Cupșa (în cazul în care nu-l știți deja), o să aflați că este: medic psihiatru, doctor în psihiatrie, scriitor și scenarist. Policalificarea îi prinde bine. De exemplu, a fost scenaristul serialelor „În derivă” (HBO, al cărui erou principal e un psihanalist) și „La urgență” (TVR), iar experiența filmului se simte, pe alocuri, și în proza lui, mai ales în cea recentă.
A debutat literar ca poet, dar între timp i-a trecut. Marile bucurii și marile tristeți e al treilea volum al lui de proză, după Perforatorii și Profesorul Bumb și macii suedezi, ambele apărute la Cartea Românească.
Simona Sora :
„A existat un moment precis – între Perforatorii şi Profesorul Bumb şi macii suedezi – în care povestitorul lui Augustin Cupşa a sărit din cea mai pură şi mai demenţială distopie în cea mai amestecată şi mai imprevizibilă realitate. Ca şi cum ar fi întors pe partea cealaltă o lentilă care cuprindea totul, fără să focalizeze nimic, acest povestitor alert şi atent la imprevizibilele mişcări interioare ale realităţii «se mulţumeşte» în Marile bucurii şi marile tristeţi să descrie, să povestească, să focalizeze şi să dea gros-plan pe câte un amănunt neaşteptat: un tic verbal, nişte păpădii verzi, un răget de leu închis, o pereche de cercei în formă de ouă prăjite, o ureche de pisică într-un lichid vişiniu, o spinare caldă, o fată de la Deva. Fiecare interior, fiecare exterior, fiecare spaţiu real sau mental, fiecare întâlnire de destin şi fiecare «curbă a trecutului» adusă în prezent coagulează câte o lume rotundă, care trăieşte din propria articulare şi care ne urmăreşte zile întregi după ce am închis cartea.”
Sigur este că, de la Perforatorii (2006) încoace, scrisul lui Augustin Cupșa a continuat să evolueze. Fiecare carte a fost un pariu diferit. Aceasta de acum este pariul pe scriitura simplă, realistă, denotativă. Prozele sunt elegante și subtile și te prind în mreaja lor prin jocul planurilor spațiale sau temporale, al focalizărilor, al perspectivelor narative. Evenimentele în sine sunt din sfera cotidianului, și oricum, când se întâmplă ceva deosebit, precum vizita unui tată împreună cu fiul său la CNSAS, autorul alege să pună o surdină și să prezinte situația din exterior, de la suprafața lucrurilor, ca un proces verbal.
E o proză asumat discretă aceasta din Marile bucurii…, personajele sunt oameni obișnuiți și poate că tocmai de aceea empatia cititorului se câștigă ușor de către autor. Iată un fragment în care Doina, vânzătoare de bilete, asistă la ce se întâmplă în afara gheretei ei de plastic:
„După ce‑a plecat Tavi, a apărut un alt băiat nervos, care zbiera în telefonul mobil. Se mişca de colo‑colo ca un titirez şi înjura de mama focului, dar măcar a cumpărat un bilet. Băiatul se certa sau se ruga de prietena lui. De fapt, amândouă. Când îi spunea curvă tâmpită, când o implora să rămână împreună, să se vadă şi să meargă la o cafea.
Doina l‑a ascultat prin pereţii de plastic ai chioşcului încruntându‑şi sprâncenele, i s‑a părut nepotrivit şi lipsit de succes să inviţi aşa o fată în oraş. Ar fi vrut să iasă la el şi să‑i spună vreo două, dar pentru că autobuzul chiar nu venea, băiatul a şters‑o şi el în parc. Doina şi‑a coborât dezamăgită privirea în poală, acolo unde mâinile ei stăteau nemişcate. S‑a gândit că la un moment dat ar fi putut să doarmă un pic dacă băiatul ăsta n‑ar fi făcut atâta gălăgie.
Şi‑a luat degetele la analizat unul câte unul. I se umflaseră şi i se înroşiseră de la cât spălase vasele. Pe degetul inelar verigheta lucea şters.”
Alte personaje principale sunt o poștăriță (Daria din Ce‑o să se‑ntâmple când mor), un bibliotecar (Orveni din O figură cam veche), o actriță (Eva din Turnul), un scriitor bătrân și unul tânăr (în Încă o lumânare aprinsă la Vii), două cupluri prietene (în De două ori două periuțe de dinți). Autorul reușește performanța de a se plasa în pielea fiecăruia dintre acestea, rezultatul fiind o galerie de scene, de decupaje de viață extrem de autentice și de credibile. Augustin Cupșa „vede” și te face să „vezi” și tu, cititor, atât „peisajul”, cât și mișcările sufletești ale personajelor.
„În sufragerie mobilele lipseau, mai puţin un fotoliu şi două scaune. Parchetul era acoperit cu ziare, peste tot zăceau cutii de tablă, tuburi mici cu vopseaua răsucită în afară ca nişte melci cu cochiliile lor, pânze sprijinite de pereţi şi în mijlocul camerei stătea instalat un şevalet înalt. Pe el fusese întinsă o pânză mare pe jumătate pictată — o diagonală neclară despărţea partea colorată de cealaltă care rămăsese albă. În partea de jos, pe un fond întunecat, nişte păpădii verzi cu coroane bogate, înconjurate de halouri palide îşi răsfirau în vântul închipuit puful vernil care se pierdea în partea de deasupra.
— Ce‑o să se‑ntâmple când mor.
Daria s‑a întors speriată. Bătrâna venise încet în spatele ei şi privea peste umăr pictura, dar probabil nu distingea mare lucru în clarobscurul camerei. Fata a privit‑o nelămurită.”
Se întâmplă în aceste povestiri, în grabă, printre rânduri, între evenimentele cotidiene, între mersul la serviciu sau așteptatul băiatului care face curățenie, între șueta în cârciumă și vizita la prieteni, și lucruri grave, importante, unii le-ar zice tragedii: trădări, adultere, regrete pentru iubiri trecute, spaima de moarte, sentimentul ratării. Dar nu se face caz de ele. Sunt acolo, în fundal, ca în fiecare viață.
Deși simplă, realistă și „denotativă”, proza lui Augustin Cupșa din Marile bucurii… nu e comodă, nu e ușoară, nu e „pentru toată lumea”. Nici nu știu cu proza cărui scriitor de la noi s-o compar – de altfel, modelele lui Gusti (cum i se spune între prieteni) nu au fost niciodată scriitori români, ci, în general, străini. Prozele din acest volum îmi aduc aminte de feliile de viață din povestirile lui Alice Munro: aceea e privirea, acela e decupajul. Un gen literar nu foarte prizat, până acum, de cititorii români. Dar poate mai încercați. 🙂
Luminița Corneanu 