Home

perforatorii-augustin-cupsa

 

Augustin Cupșa, Perforatorii, Cartea Româneascp, 2006

 

Celor care îl cunosc pe poetul Augustin Cupşa, care nu demult câştiga câteva premii (acordate de revistele Convorbiri literare, Ramuri şi Luceafărul) cu volumul prezent compus/ recompus (Ed. Convorbiri Literare, 2005), vara 2006 le rezervă o surpriză: întoarcerea autorului, de astă dată în rol de prozator. Despre el, Nicolae Manolescu scrie, net, pe coperta a patra a cărţii, că este „unul dintre cei mai promiţători prozatori contemporani”, iar Ioan Groşan, remarcând „viziune(a) sumbru-sarcastică asupra lumii contemporane” şi „fraze(le) tăiate în proporţii cu un bisturiu de mare precizie”, îi profeţeşte „un mare viitor”.

Romanul Perforatorii (Cartea Românească, 2006) a câştigat deja, până la apariţia pe piaţă, câteva bătălii dintre cele mai dure: a cucerit două jurii literare de maximă exigenţă, obţinând Premiul pentru Proză la Concursul de manuscrise al Uniunii Scriitorilor din România şi fiind, egalmente, laureat al Concursului de Debut al Editurii Cartea Românescă. În plus, referinţele semnate de N. Manolescu, Ioan Groşan (pe ultima copertă) şi de Simona Sora (în prezentarea de pe site-ul editurii) reprezintă mai mult decât o asigurare pentru cititorul dornic de informaţii despre noua apariţie editorială.

Cu puternice rădăcini în prozatorii sud-americani, în literatura absurdului (Urmuz, dar şi Ionesco) şi în romanul modern occidental, dispreţuitor faţă de ideea de structură epică, Perforatorii e o proză aproape poetică prin ambiguitatea prezentă pe toate palierele textului, începând cu identitatea naratorului-personaj şi terminând cu multifaţetarea poveştii/ poveştilor în sine. „O poezie neagră a lipsei de consistenţă, a eliptismului asumat şi inteligent, a «sâmburelui» de beznă fatal”, aprecia Simona Sora pe bună dreptate, lipsa de consistenţă fiind tocmai ideea la care trimite titlul romanului: perforatorii sunt Ceilalţi, cei care, prin acţiunea lor agresiv corozivă, perforează lumea până la dispariţia ei, care perforează fiinţa până la disoluţia sinelui: ceilalţi sunt, şi de această dată, Infernul.

Toate peregrinările naratorului lui Augustin Cupşa duc, în fond, spre o unică problemă: aceea a identităţii. Povestea sa plurală, identităţile sale interşanjabile (artist, soldat, sinucigaş, amator de artă obsesiv, băiat de serviciu, cărămidar, doctor etc.), vieţile sale multiple, care au doar trei puncte fixe: cei doi prieteni, Robert şi Ta, şi iubita Clara, traduc disperarea cu care este căutată Identitatea, aceea unică, adevărată şi de negăsit. Naratorul se caută în cărţi („Eu, neavând ce să fac, m-am încuiat în casă şi m-am apucat să învăţ de unul singur. Am stat în casă treizeci şi cinci de ani, timp în care am studiat Dreptul, Istoria, Medicina, Ştiinţele Politice, Economia, Fizica, Biologia, Chimia şi Artele (toate)”.), Robert – în nenumărate operaţii succesive de schimbare de sex şi în călătorii în jurul lumii, Ta – în creaţia artistică („Sunt conştient şi de faptul că, spre deosebire de alţii, poate nu voi reuşi să sublimez condiţia mea într-o expresie artistică de excepţie, deşi o caut cu îndârjire. (…) Atunci (…) nu am sens aici.”). Niciunul nu are, de bună seamă, sorţi de izbândă, tragismul condiţiei umane negăsindu-şi rezolvarea decât, ne sugerează finalul cărţii, în literatură.

Tragismul de fond al viziunii auctoriale este însă abil camuflat de o scriitură voit degajată, de o ironie omniprezentă şi de virarea în fantastic-absurd de fiecare dată când colţul cortinei se trage şi faţa hidoasă a lumii apare necontrafăcută. Dar râsul nu este eliberator, el este doar o altă reacţie posibilă în faţa îngrijorărilor pe care le produce viaţa. Rapiditatea cu care se succed poveştile, varietatea lor, multitudinea subiectelor au drept rezultat o proză deopotrivă plăcută şi rafinată, uşoară la suprafaţă, filosofică în esenţă. Filosofică deoarece nici o mare temă a gândirii universale nu rămâne nedesfăcută de aura ei de mister: viaţa, moartea, iubirea, războiul, arta, frumuseţea, creaţia, toate sunt bombardate de sarcasmul scriitorului până la desfiinţare.

Legea lu’ 21 (Capitolul I), de pildă, începe stupefiant: „Astăzi am fost chemat la secţia 3 ca să îmi identific cadavrul.” Inocentul narator se duce să lămurească situaţia, dar dialogurile evoluează ionescian („Să mergem jos la morgă, să mă recunosc. Dragă domnule, sunt viu! Nu «domnule», că sunt la birou: «domnule colonel». Am făcut armata? Da, la pompieri. Se vede. Lipsă de disciplină, lipsă de respect”.), explicaţiile, pe măsură („…pe colonel nu îl interesează alibiurile, scuzele (…), ci numai realitatea imediată. Concretul. Un tip zace, pe jumătate sfârtecat, la subsol. Ăla sunt eu şi trebuie să admit acest lucru”). Realitatea bate absurdul („Acum ne învârtim în jurul mortului. Trebuie să recunosc şi faţă de mine că tipul acela sunt eu. Asemănarea e izbitoare…”), lucrurile se complică – mortul trebuie prezentat autorităţilor complet şi naratorul trebuie să furnizeze cealaltă jumătate, că doar e el! Soluţia, curat science-fiction: „Să mă taie pe mine în două şi să lipească jumătatea stângă la mort.  Cu o sutură minuţioasă, nici nu se cunoaşte. Nici eu nu păţesc cine ştie ce. Sunt tehnici noi, medicina a făcut salturi spectaculoase. Mă uit la discovery?” Povestitorul acceptă, după care pleacă acasă, acomodându-se greu cu sine „aşa” şi îngrijorat de scandalul pe care i-l va face nevasta: „Cred că iar am făcut-o de oaie.”

În aceeaşi manieră scrie Augustin Cupşa despre sinucidere (naratorul se sinucide înecându-se într-o baltă, de unde povesteşte despre fosta sa viaţă, despre alţi sinucigaşi, colegi de baltă, cum ar veni, şi comentează sarcastic: „Pe filosofi, pe ideologi, pe cei pe care îi simţisem cald şi aproape, în care am răsunat când eram tineri, pe culmile disperării, nu i-am văzut niciodată la baltă”), parodiind, despre „ţărişoară”: „Pământul nostru e foarte aerat şi are grăuntele mare. Cireaşa e cât caisa, caisa e cât roşia, roşia e cât pepenele. Pepenele e de  obicei de import, de la turci”, despre învăţătură (după o noapte petrecută cu nişte femei cam dubioase, cei trei prieteni se trezesc pe corp cu nişte bubiţe din care se auzea un discret ţârâit. Suspectează un sifilis, merg la doctor, care îi operează, scoţând din fiecare umflătură câte o insectă: „Doctorul lucra mai departe în tăcere şi scotea greieri, lăcuste mici şi mămăruţe. În total şapte. De la mine a scos trei croitori, şase greieri şi un păianjen. De unde aveam toţi gărgăunii ăştia? «De la prea mult citit», spunea doctorul. «Cartea nu face bine»…”).

Scepticismul structural al autorului nu îşi are ieşirea decât în actul în sine al scrisului. Iată, pare a spune el, dacă toate astea sunt inutile, nu rămâne după noi, din noi,  decât literatura, „totuşi, o soluţie, ultima noastră soluţie”. Scriitor până în măduva oaselor, ţinându-se, discret, departe de cercurile lumii noastre literare şi evitând formulele la modă, Augustin Cupşa scrie o carte fără vârstă (exigenţa sa primă de la o operă literară), care îmi pare, cel puţin până în momentul de faţă, cel mai bun roman al anului 2006.

 

Călătorie la capătul sinelui, în „Mozaicul”

Advertisements

One thought on “Perforatorii

  1. Pingback: Marile bucurii și marile tristeți: Augustin Cupșa | Luminița Corneanu

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s