Ariciul care îmi sunt, care îţi sunt, care îţi eşti

Simfonia animalieră de Veronica D. Niculescu, ilustraţii de Anca Smărăndache, Casa de Pariuri Literare, 2014

Mai întâi am aflat că e cu un arici, un hârciog şi un sobol şi mi-am zis ce drăguuuţ, o vreau neapărat. Părea ceva simpatic şi uşor, de vară. Ştiam că Veronica scrie o carte pentru copii şi m-am gândit că asta o fi.

Şi e. În măsura în care şi „Micul Prinţ” e o carte pentru copii. Ştiţi voi, limpede nu vezi decât cu inima şi toţi oamenii mari au fost cândva copii, dar puţini îşi mai aduc aminte.

Dac-aş povesti-o unor copii de grădiniţă, aş zice aşa: autoarea se duce la teatru cu prietenii ei, mai întâi cu ariciul Doinel, apoi cu hârciogul Ciobi şi apoi cu cârtiţa Dede, pe numele ei întreg Dedesubtilă.

Dar cum copiii de grădiniţă nu prea ştiu să citească, să zicem că ariciul Doinel nu prea e arici, şi nici cârtiţa, cârtiţă.

Doinel e simpatic şi-şi suge degetul şi vorbeşte stricat, ca un copil. Dar nici vorbitul stricat nu e ceea ce pare…

Doinel la teatru:

„Stăteam cubărit pe-o parte cu ochii închişi sugându-mi un deget.

Nu, că nu mă mai tremuram.

Pe scenă, yahoo-ii. Se striga de yahoo.

Fete cu copite de lemn şi cozi de plastic legate la fund se legănau pe loc. Se tropăiau. Un pic cam mult.

Mă ascultam muzica asta, a copitelor. Sau alta.

Apoi s-au aprins luminile. Culori!

Mi-am închis ochii şi apoi m-am privit spre tavan. Apoi mi-am deschis.

Îmi place mult să privesc spre ziduri înalte, totdeauna zidurile înalte fac declaraţii simple, blânde de bândeţă. Culori, culori. Curg fraze culori gând în gând când stai aşa şi mi te tot uiţi cu ochii deschişi foarte strânşi. (…)

Mi-am imaginat balerine cu braţele întinse în sus, către un soare care apune veşnic.

Fără copituţe.

Capete înclinate de flori.

Capete înclinate de greutatea florilor.

Capete de flori, înclinate,

Mai ne ştim şi noi nişte lucruri. Şi anume că lucrurile pot fi şi aşa şi aşa. Şi toate ne sunt adevărate, cu condiţia să fie chiar adevărate. Şi ne sunt.

Clape de pian şi ierburi nesfârşite, garduri cu burţile moi.

Îmi place să-mi sug degetul.

Şi mi-l sug.

E gustul de tine şi de mama ta şi de tine mic, foarte mic, între tine şi ea, pe vremea când.”

 

Şi apoi nostalgicul Ciobi, care regretă „atâta frumuseţe care moare”, şi Dede care sapă nu numai galerii, ci şi suflete, şi-un final cu un căţel misterios.

Şi începutul, aparent cel mai puţin complicat, presărat de mirări: „ – Un arici? –  Cine vine cu ariciul la teatru?”, „Are purici?”, „ – El pute-aşa?” „Miroase a câine ud” şi răspunsul lui Doinel: „ – … oic!”

Veronica D. Niculescu a reuşit ceva extraordinar cu Simfonia animalieră: să creeze limbaj, să facă una din proză, poezie şi filozofie, să scrie, pe scurt, o micuţă carte mare. O carte pe care o poţi citi şi reciti iar şi iar, vorba lui Doinel, pe „repetă-te la nesfârşit, nu te termina niciodată”.

 

Luminiţa Corneanu