Home

vietile paralele

 

În momentul în care se lansa, la Târgul Gaudeamus din noiembrie 2012, noul roman al Florinei Ilis, Vieţile paralele, Editura Cartea Românească, aş fi putut să pariez că acest roman va stârni un mare interes în lumea literară, cel puţin datorită subiectului ales, dacă nu din alte motive, precum abordarea demitizantă ori calitatea literară a textului. Iată însă că, până în acest moment, lucrurile nu stau deloc aşa. Să fie vorba de dimensiunile volumului (peste 700 de pagini) care-l fac ne-la-îndemâna omului grăbit de azi, să fie structura romanului, prea complicată, după unii comentatori?

Mărturisesc de la bun început că nu împărtăşesc niciuna dintre aceste rezerve. Vieţile paralele este o carte bine documentată, aproape o biografie a lui Eminescu în jumătate din materia ei epică, dacă n-ar fi atât de literar reconstituit totul, dar şi o carte mustind de fantezie, scriitoarea imaginând o poveste aproape SF în care Securitatea (cea din timpul comunismului!) trimite agenţi pe urmele lui Eminescu, infiltraţi chiar în clinica vieneză a doctorului Obersteiner.

Acţiunea romanului începe însă în cheie pur realistă, cu vestea cruntă pe care o primeşte Maiorescu de la doamna Slavici: domnul Eminescu a înnebunit, veniţi să-l luaţi. Suntem, aşadar, în 1883, când boala se declanşează. Acesta este „prezentul” romanului, dacă este să simplificăm, de dragul clarităţii, şi de aici porneşte „cealaltă” jumătate a romanului, în care îl vom însoţi pe Eminescu prin sanatorii – la doctorul Şuţu ori la Viena – şi vom asista la degradarea şi debusolarea formidabilei lui minţi, tulburată de amintiri dureroase şi de halucinaţii, într-un amestec greu de descâlcit. Putem, pentru a separa „contabiliceşte” apele, să considerăm că avem, în Vieţile paralele, două romane: unul vorbind despre o viaţă reală a poetului, preluând datele concrete ale vieţii lui Eminescu, evenimentele, persoanele, locurile etc., şi unul al anilor nebuniei, în care scriitoarea strecoară şi agenţii Securităţii care-l tot sâcâie pe Eminescu, pentru a obţine tot felul de informaţii despre viaţa lui, pretext, de fapt, pentru a insera aici varii lecturi ale operei şi biografiei eminesciene făcute de diverşi inşi de-a lungul timpului.

Să-ncepem cu primul aşa-zis roman. „Romanul biografic”, avându-l pe Eminescu în centru, este construit dintr-o multitudine de perspective şi spus de mai multe voci. E, desigur, Eminescu însuşi, dar personaje-reflectori şi totodată naratori în stil indirect liber sunt deopotrivă Maiorescu, Veronica, Mite Kremnitz, doctorul Şuţu, Gheorghe Eminovici, Caragiale, Samson Bodnărescu. Meritul major al Florinei Ilis este aici capacitatea de a intra în pielea fiecăruia, în „mintea” fiecăruia, astfel că discursul este în fiecare caz perfect adaptat vorbitorului. Iată-l pe olimpianul, echilibratul, calculatul Maiorescu:

 „Că, în privinţa naţiunii, Eminescu are unele idei personale, mai treacă-meargă. Dar să afirme că Românii nu sunt mai prejos decât restul popoarelor din Europa, ba dimpotrivă, analizând istoria neamului nostru (…), să susţină că poporul român e superior multora dintre popoarele europene, asta e totuşi o exagerare impardonabilă din partea unui om cultivat”. Dar iat-o şi pe romanţioasa Veronica, dornică să aibă răgazul de a se pierde în visări de amor: „Să fi fost liberă să se arunce peste patul din camera ei (aşa cum făcea la Şcoala Centrală) şi să viseze cu ochii deschişi, făcându-şi iluzii şarmante şi albastre despre viitor. Să se lase mângâiată de versuri şi de închipuiri dulci. Să-şi descheie încetişor bumbii bluzei, aşa cum ar face-o şi el (un fel de zburător cu negre plete), neîndemânaticul, şi să se lase copleşită de dogoarea închipuitelor sărutări”. Şi pe Eminescu însuşi: „Omul nu e rău de la natură! (exclamă ironic poetul, maimuţărindu-şi prietenul – Slavici, nota mea). Dar ştii tu ce va să zică natură? Sau rău? Cunoşti tu sâmburele adevărat al răului ca să spui că omul nu e rău? (…) Ce să spun! Religia e pentru cei mărginiţi şi pentru cei comozi! Le oferă repaos! Repaosul şi tihna minţii! (…). Lumea adevărată nu e cum o vedem noi! Lumea-i umbra unui nor şi visul unui dormind”.

 

Nu doar acesta este însă meritul „părţii biografice” a romanului – nici pe departe. Excepţional jonglează Florina Ilis cu intertextualitatea, amestecând în materia romanului fragmente sau doar referinţe la poezia, proza, publicistica eminesciană, fraze din autori care au scris despre Junimea, până la aluzii mai oblice sau mai directe la receptarea lui Eminescu din interbelic, trecând prin comunism şi terminând cu zilele noastre, prin „reînvierea” „dosarului Eminescu” din Dilema anului 1997. Antologică, în acest sens, este scena în care Eminescu merge acasă la Maiorescu pentru a-l anunţa că vrea să o ia de soţie pe Veronica. Episodul este relatat de scriitoare în cheie ironică, punând în spatele textului un subtext ce ţine de receptarea eminesciană deja „clasică”: Maiorescu e Demiurgul, care se străduieşte să-i deschidă ochii lui Eminescu – Hyperion despre nebunia pe care are de gând s-o facă, deoarece un geniu ca el ar trebui să se ridice la lumea perfecţiunii ideale, nu să se rateze într-o căsnicie oarecare. Un alt episod foarte bine scris este acela în care poetul, conducând-o acasă pe Veronica, îi recită acesteia un poem în lucru (versurile sunt din Strigoii) şi, pentru a o reţine cât mai mult lângă el, se vede nevoit să improvizeze şi să compună pe loc, găsind soluţii dintre cele mai impresionante pentru intrigă.

De fapt, în tot acest roman atât de vast Florina Ilis nu face altceva decât să ia mitul Eminescu şi să-l desfacă în toate bucăţelele alcătuitoare – e un adevărat demers critic, mai valoros chiar decât dacă ar fi fost făcut de un critic literar cu state-n regulă. Şi o face din două perspective, una sincronică, cea în care contemporanii apropiaţi de Eminescu ne oferă versiunea lor despre poet, iar cealaltă, diacronică, în care diversele lecturi ale lui Eminescu de-a lungul timpului sunt citate şi ironizate în acelaşi timp, în special în „dosarul de Securitate” al poetului. E, dacă vreţi, explicaţia autoarei pentru „Eminescu” de astăzi, mai mult adulat decât citit, pentru cei mai mulţi„poetul nepereche”, „Luceafărul poeziei”, şi nu un om cu o biografie reală. Eminescu al Florinei Ilis este unul uman şi concret, ieşind limpezit din noianul de interpretări ce l-au subţiat până a devenit o idee.

Vieţile paralele este un roman serios şi ludic în acelaşi timp, ce reclamă, prin urmare, şi puţină disponibilitate de joc din partea cititorului. Mi se pare că până acum a fost citit prea „serios”.

 

 

Text apărut în revista “Luceafărul de dimineaţă”: http://www.revistaluceafarul.ro/index.html?id=4374&editie=176

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s