Regele alb

 

György Dragomán, Regele alb, Editura Polirom, 2008, traducere din limba maghiară de Ildikó Gábos-Foarță

Cărţile cu naratori-copii, mai mult decît altele, reuşesc să etaleze în faţa cititorului întreaga cruzime a lumii, percepută cu acuitate tocmai prin inocenţa perspectivei, prin constrastul cu puritatea sufletească a celui care înregistrează şi redă aspecte sordide ale existenţei. Viaţa într-un sistem totalitar reprezintă o excelentă temă de abordat în acest fel, iar literatura noastră recentă a înregistrat cîteva reuşite remarcabile (între care Iepurii nu mor de Ştefan Baştovoi și Visul copilului ce păşeşte pe zăpadă fără să lase urme de Gabriel Chifu). Din Ungaria vecină, un scriitor născut în România vine cu un roman al copilăriei sub comunism care face serie cu cele sus-menţionate, atît prin cadrul socio-temporal comun, cît şi prin perspectiva narativă.

Evenimentele din Regele alb se petrec în România lui Ceauşescu (deşi nu se precizează nicăieri, dar toponimele şi detaliile cotidiene aici conduc), iar naratorul, Dzsátá, este un copil de 11 ani al cărui tată este arestat şi trimis la Canal pentru că semnase o petiţie contra regimului. Dzsátá nu ştie toate astea de la bun început, căci tatăl, ca să-l protejeze, îi spune că se duce la un institut de cercetare la malul mării şi că va dura ceva vreme pînă se va întoarce. De aici, povestea va curge pe două planuri: viaţa familiei lui Dzsátá, marcată de îngrijorarea şi nedumeririle copilului şi de disperarea crescîndă a mamei, pe de o parte, iar pe de alta, viaţa de copil obişnuit a lui Dzsátá, care merge la şcoală, face năzbîtii, joacă fotbal, se războieşte cu copiii din vecini, se îndrăgosteşte de o colegă de clasă, caută aur într-o mină în care nu există așa ceva, mănîncă, el şi prietenul lui, cretă colorată ca să scape de şcoală şi cîte altele. Farmecul şotiilor copilăreşti este însă umbrit de tristeţea arestării tatălui, realitate care va deveni, încet-încet, evidentă. Pe tot parcursul romanului, Dzsátá se hrăneşte cu speranţa că tatăl său nu e mort (cum îi spuneau vecinii răuvoitori), ba chiar că se va întoarce acasă.

Cîteva scene sunt antologice: cea în care Szabi și Dzsátá, disperați că au pierdut la mașinuțe banii de fondul clasei, încearcă tot felul de tertipuri care nu le reușesc, și în cele din urmă decid să-și fractureze cîte un picior pentru a cîștiga simpatie și a face uitată povestea, cea în care eroul merge la furat lalele, pe care i le aduce mamei, dorind să suplinească astfel lipsa tatălui într-o zi specială, scena în care o mulțime furioasă devastează o Alimentara și-i golește depozitul plin cu bunătăți nemaivăzute, aproape linșînd-o pe vînzătoare, ori scena din finalul romanului, la înmormîntarea bunicului lui Dzsátá, tulburată de apariția grotescă a celei mai bune prietene a bunicii, tanti Ivon, care-și cere dreptul de a sta măcar acum la căpătîiul „iubitului ei iubit”.

Epicul capătă cu atît mai multă consistență, cu cît avalanșa de evenimente este condimentată de o galerie de personaje memorabile: nea Gică, antrenorul de fotbal de o violență inimaginabilă, Csákány, fostul deținut de la Canal, desfigurat complet, posesorul unei galerii subterane în care crește nenumărate păsări de tot felul, bunicul lui Dzsátá, un fost activist căruia chiar și familia îi spune „tovarășul secretar” ori mama eroului, frumoasă, elegantă și discretă, care refuză compromisul în numele unui „mai bine” iluzoriu. Cu toții, figuri emblematice ale perioadei pe care o reprezintă.

Titlul romanului face referire la piesa de şah furată de erou de la un ambasador pe care îl vizitase împreună cu mama sa, piesă ce se va dovedi în curînd un nesperat porte-bonheur pentru el. Furtul regelui din jocul de șah este un simbol al refuzului „înregimentării” în jocul cu roluri fixe, dinainte scrise, care era comunismul: libertatea, într-o astfel de lume – pare a spune scriitorul – nu putea fi decît furată.

 

Un copil pe o tablă de șah, în „Dilemateca”