Aşa cum există un timp al coacerii fructelor, tot aşa se pare că există un timp al coacerii ideilor. Altfel nu-mi explic cum două opere precum Aferim!-ul lui Radu Jude şi Manuscrisul fanariot al Doinei Ruşti apar simultan, valorificând o temă marginală – spre inexistentă – în cultura noastră contemporană: soarta robilor ţigani în Ţările Române, în secolele al XVIII-lea (la Doina Ruşti) şi al XIX-lea (la Radu Jude).
Desigur, felul în care este valorificată tema în aceste două opere e altul, premisele sunt diferite, însă citind Manuscrisul fanariot, este imposibil să nu te gândeşti la Aferim!. Dacă în film, al cărui scenariu e scris de Radu Jude împreună cu Florin Lăzărescu, este vorba despre un rob fugit de pe moşie, deoarece în urma unei legături trupeşti cu stăpâna e urmărit de boier, care vrea să-l omoare, la Doina Ruşti avem de-a face cu o poveste de dragoste în toată regula între un „vlaş” din Salonic ajuns într-un Bucureşti de sfârşit de veac XVIII şi o tânără ţigancă, roabă la un mare boier de pe malul Dâmboviţei.
Bucureştiul fanariot – un tablou
Spre deosebire de atmosfera sumbră din filmul lui Jude, în perfect acord şi cu destinul fără speranţă al personajului, robul Carfin, la Doina Ruşti culorile sunt ceva mai luminoase şi povestea, cu o doză în plus de optimism. Una din mizele principale ale cărţii, de altfel, este construcţia atmosferei. Punând accentul pe culori şi parfumuri, ca şi pe compoziţia pestriţă a populaţiei, strecurând arhaisme cu abilitate în descrieri, Doina Ruşti reuşeşte un Bucureşti vechi plin de farmec cvasi-oriental, cadrul ideal pentru povestea romanţioasă dintre veneticul Leun şi ţiganca Maiorca: „În spatele hanului îşi făceau veacul jucătorii de iaslâc, iar Leun se dovedi un maestru al zarurilor. Nici podurile Dâmboviţei nu-l lăsară indiferent. Lângă ele, femeile spălau rufe într-o gălăgie totală, mai mult dezbrăcate, nu doar pentru că-şi ridicau poalele, ci şi din cauza decolteului larg (…). Străzile foşneau de fuste, iar răscrucile păreau înflorite de fesuri, işlice, taclituri sau chipie nemţeşti, în toate culorile cunoscute, de la turcoaz la carmin sau la plataginiul care scotea şiruri de lacrimi. Iar pe lângă culori mai erau şi parfumurile, căci nimeni nu ieşea prin oraş fără să-şi dea cu alifii ori cu uleiuri înmiresmate, între care moscul şi liliacul erau printre cele mai scumpe”.
În acest Bucureşti colorat, prin urmare, ajunge vlaşul Ioanis, un adolescent de 17 ani, care se îndrăgosteşte de o fată văzută pe stradă, strigată Maiorca. Nici pe ea nu o cheamă cu adevărat Maiorca, e doar o poreclă primită la naştere, după cum şi el va fi botezat Leun în momentul în care soseşte în Bucureşti şi este „adoptat” de oraş. Nu e nimic neobişnuit în această lume să fii rebotezat la simpla sugestie a cuiva: viaţa oamenilor oricum atârnă de un fir de păr şi, chiar când nu e în pericol iminent, oricum nu valorează mare lucru.
Povestea de dragoste a celor doi este una cu adevărat luminoasă; adolescentină, sinceră, fără să ţină seama de convenţiile sociale, iubirea dintre Leun şi Maiorca e firul care ţine naraţiunea de la un capăt la celălalt. În spatele ei însă există o istorie reală pe care Doina Ruşti o lasă să se vadă în toată urâţenia ei.
Dragostea şi datoria
În lumea pe care o recreează Doina Ruşti, dragostea dintre un om liber şi o roabă ţigancă generează un conflict de factură aproape clasică. Societatea însăşi în care se petrec evenimentele e una anchilozată. Până la Revoluţia de la 1848 mai e jumătate de secol, nu bate nici un vânt de schimbare, iar când cuiva îi trece prin cap să facă scăpat un rob al altcuiva, fie chiar şi domnitorului, Alecu Moruzi, odată fugarul prins, se adună Divanul şi se pune problema pierderii tronului. Un rob e un rob, iar cel care vrea să-i fie soţ devine el însuşi rob. Aceasta este alegerea în faţa căreia stă tânărul Leun, vrăjit total de roaba Maiorca. Chiar dacă teoretic există posibilitatea răscumpărării unui ţigan, în practică, boierul nici nu vrea să audă de aşa ceva, luând-o ca pe o sfidare. „Şi dacă eşti al meu, nu eşti liber?” îl întreabă pe Leun, venit să-i ceară fata şi să-i ofere 30 de taleri pe ea. Replica boierului Doicescu, stăpânul Maiorcăi, din această scenă, e antologică, rezumând perfect relaţiile sociale din această lume plină de riscuri, în care cel puternic e de neclintit: „Uite cum stă treaba cu libertatea (…), dacă fac un semn, până să-mi spui cum te cheamă, eşti luat pe sus, aruncat într-o căruţă şi vândut la Galaţi pe 5 taleri. Ce-ai să faci? Ai să spui că eşti croitorul Cutare? Îl doare-n cur pe cumpărător cine-ai fost tu. Într-o oră tragi la galere, iar într-un an eşti deja dus!”
Tot atât de relevante sunt şi detaliile de fundal ale acestei fresce de epocă pe care reuşeşte s-o facă Doina Ruşti. Plictisit, boierul Doicescu o cheamă într-o seară la el pe ţigăncuşa Gogoşica, a cărei igienă o verifică direct (cum se-ntâmplă şi-n Aferim!), prin ridicarea fustei. Fata e prepuberă, iar prezenţa ei în iatacul boierului e ceva obişnuit pentru acele vremuri. La moşia Prundu, încă de pe vremea bunicului, Chiriţă Doicescu, pentru alaiul de prieteni ai boierului veniţi, chipurile, la vânătoare, tot ţigăncile sunt punctul forte al distracţiei. În timpul acesta, soţiile stau acasă, precum Manda Doiceasca, vizitată cu sfinţenie în iatacul ei de… două ori pe an de soţul devotat, ale cărui amoruri cu roabele le ascultă din odaia de alături, la fel cu toată curtea, de altfel. Datele şi pe alocuri chiar descrierile sunt cele pe care le găsim ca atare în texte de epocă şi în memorii precum Ce am auzit de la alţii de Radu Rosetti. Doina Ruşti e un prozator experimentat, care ştie să integreze astfel de informaţii istorice într-o naraţiune solidă, aşa că tabloul de epocă e unul verosimil şi reuşit din punct de vedere artistic.
Am pus însă reflectorul, oarecum nedrept, doar pe câteva personaje, cele principale. Panoplia de figuri umane a Doinei Ruşti din Manuscrisul fanariot este însă una foarte vastă şi cuprinzătoare: de la familia de ţigani ai boierului Dan Doicescu, din care face parte Maiorca, împreună cu mama ei, vrăjitoarea Tranca, tatăl, zis Cucumeaua, şi o liotă de fraţi, la inşii mai răsăriţi, dar totuşi, de rând, ca Leun croitorul, Arghir, dascălul, sau popa Mitu, la boierii Doiceşti ori la băneasa Atinia şi până la domnitorul Moruzi, în numeroase episoade ce se împletesc într-o acţiune luxuriantă, interacţiunea acestora şi a altora încă recreează atmosfera unui oraş clocotitor, plin de viaţă, cutremurat de sentimente puternice, de dorinţe, dar şi de ambiţii.
Un fel de realism magic
Mai este însă ceva. Încă de la început, Doina Ruşti inserează un al doilea plan al evenimentelor: cel magicsupranatural, întreţesut de zvonurile care circulă din gură-n gură până tocmai în Săruna grecească. Despre Bucureşti, de pildă, un personaj dintre grecii lui Ioanis, până ca acesta să devină Leun, ştie că „în timpuri străvechi cetatea fusese înconjurată de mlaştini şi de păduri locuite de vrăjitoare, pe care suflul mocnit al nămoalelor le ridica desupra pământului, purtându-le printre crengi, ca pe nişte fantome”. La una dintre primele lor întâlniri, întâmplătoare, Maiorca îi dă lui Leun să mănânce patru dude, după care îi spune: „ştii ce-o să ţi se-ntâmple acu? O să te ia dracu’! Te faci mic, cât unghia mea!” Şi ameninţarea nu e de ici, de colo, căci Leun ştie de acasă, dar şi de la băştinaşii bucureşteni, să nu treacă în Bozărie, loc mlăştinos, adăpost al vrăjitoarelor, precum şi al iubirilor clandestine, şi să nu intre în vorbă cu babele bucureştene, „foarte pricepute în arta hipnozei”. Bucureştiul acesta este un tărâm misterios, cu tainice locuri de trecere spre zona magicului, a fabulosului, care stăpâneşte minţile locuitorilor săi, uşor de inflamat de orice lucru ieşit din comun. Drăcescul, vrăjitoria, atribute asociate ţiganilor ca practicanţi ai magiei (care de altfel profită din plin de frica celorlalţi) sunt explicaţia cea mai la îndemână pe care personajele o dau evenimentelor neobişnuite, ceea ce şi duce la întreţeserea de diverse scenarii care proliferează, complicând firul epic.
Manuscrisul fanariot e un roman luxuriant, cu numeroase personaje, cu o acţiune extrem de densă, în planuri întrepătrunse. Frescă socială şi de epocă, poveste de dragoste recreeată de autoare pe urmele, se pare, ale unui manuscris real găsit la Biblioteca Academiei Române (inclus în facsimil în carte), acesta este unul dintre cele mai bune romane ale Doinei Ruşti, dacă nu chiar cel mai bun.
Bucureşti vintage, apărut în “România literară”
Luminița Corneanu 