Circul din fața casei

 
Adrian Sângeorzan, Circul din faţa casei, Editura Curtea Veche, 2006

 

Pentru cine n-a citit măcar una din poeziile lui Adrian Sângeorzan, sau măcar un fragment din Povestirile unui doctor de femei, volumul Circul din faţa casei va constitui o surpriză de proporţii, pentru că pare cartea unui autor apărut de nicăieri, deşi deplin format, perfect stăpîn pe scrisul său, cu o uşurinţă de veteran al literaturii. Adrian Sângeorzan, trăitor la New-York, nepreocupat de soarta cărţilor sale, pe care le scrie şi le lasă libere în lume, oferă, de data aceasta, un roman care lipsea literaturii române: un roman al adolescenţei avînd ceva din cruzimea privirii lui Salinger (de altfel, în prezentarea de pe ultima copertă, Andrei Codrescu numeşte naratorul-personaj al romanului „un Holden Caulfield român”); roman al adolescenţei, aşadar, fără lirismul excesiv al Medelenilor, fără ieftinătatea comercială a Elevului Dima dintr-a şaptea, fără sobrietatea grea a Fraţilor Jderi. Cruzimea privirii, specifică ochiului necruţător al copiilor, are efecte cu atât mai puternice în plan literar cu cît nu e doar autoscopică, ci şi îndreptată spre lumea exterioară, care nu e alta decât România comunistă a anilor ’50-’60.

Din acest motiv, „circul” şi casa sunt cele două spaţii antagonice în care are loc procesul de maturizare a eroului. „Circul” e afară, e lumea absurdă şi nebună, care îl miră, îl revoltă şi-l înfurie pe copil („Începusem să simt că ceva era în neregulă în jurul meu, ceva la scară mare. Se juca un straniu joc dublu, un fel de continuă scamatorie sau hipnoză, în care ceea ce se scotea din pălărie nu semăna cu ceea ce vedeam noi cu adevărat.”), pe când casa e spaţiul protector, securizat de părinţi şi care va avea funcţie de cocon atît timp cît copilul va avea nevoie de unul. Există însă şi un circ adevărat în cartea lui Sângeorzan: cu clovni, trapezişti şi animale exotice, punct de fascinaţie a eroului şi în acelaşi timp colosală metaforă a adolescenţei, cu „menajeria” ei de impulsuri, zvîcniri şi tînjiri incontrolabile. Cu circul va veni Nora, fata unor trapezişti, prima iubire, femeia-copil care înfierbîntă imaginaţia eroului timp de un an şi care-l va scoate din adolescenţă în final.

Numeroase flash-back-uri (prietenia cu Vava, soldatul care-l determină pe erou să citească prima carte, Mizerabilii; moartea unui prieten pe gheaţă, la patinaj; joaca inocentă „de-a mama şi de-a tata” cu fetiţele, prin dulapuri; primirea cravatei de pionier şi apoi plimbarea ţanţoşă prin oraş) se grefează pe povestea evoluţiei copilului în adolescent, care se priveşte cu uimire în timp ce se transformă. Adrian Sângeorzan are o extraordinară abilitate de a descrie cele mai subtile stări ale eroului, reacţiile emoţionale ale acestuia la schimbările din propriul trup şi la cele ale lumii din jur, incapacitatea lui de a se împăca cu evenimentele aşa cum o fac adulţii. La aceasta se adaugă uşurinţa de a insera fabulosul în banalul cotidian (eroul are parte de o plimbare pe un elefant şi de o nuntire ţigănească cu Nora) – şi de a readuce apoi cititorul pe pămînt, fără frîne bruşte –, dar şi capacitatea de a ieşi oricând din firul epic principal pentru a insera micro-nuclee narative de un farmec special.

Circul din faţa casei are un erou bine individualizat, atmosferă, numeroase poveşti memorabile, o construcţie riguroasă, savoarea naraţiunii şi o scriitură artistă; prinde repede cititorul şi rămîne în minte ca un spaţiu literar aparte, o mică lume în sine; se citeşte uşor, fără să fie deloc o carte uşoară. Toate acestea, atribute ale unui succes literar cert.

 

Lumea prin ochi de copil, în „Dilemateca”