Când doi poeți “încap” într-o singură carte și nici unul nu pare a se simți înghesuit, nu pare a suporta cu greu respirația celuilalt în propria ceafă, atunci există posibilitatea ca mitul artistului solitar, trudind în recluziune la opera Sa (și numai a sa) să fie surclasat de altul, poate mai nobil și mai durabil, de la Epopeea lui Ghilgameș încoace: mitul prieteniei.
Confort 2 îmbunătățit de Ioan Es. Pop și Lucian Vasilescu, Uniunea Scriitorilor din România, Redacția Publicațiilor pentru Străinătate, 2004, ilustrat cu cinci desene de Vlad Ciobanu, reunește vocile celor doi poeți, mai întâi distincte, identificabile, apoi contopite într-o voce auctorială unică, subsumându-și notele specifice fiecăruia din autori: subiecte șocante, imagini violente care bombardează necruțător și arghezian cititorul (la Ioan Es. Pop), versuri (marcate sau nu) cu rimă internă, sursă a unei muzicalități subjugante, poezia extrasă din cele mai prozaice și mai triste locuri – sanatoriul de boli psihice sau morga – , reluarea temelor și modelelor de expresivitate religioase – din psalmi sau evanghelii – la Lucian Vasilescu. Scrisul în doi este, se pare, o aventură, nu mai puțin riscantă decât viața în doi: “așa n-am mai scris niciodată. legat cu fire de celălalt. când unul e jos, celălalt e-n înalt. așa n-am mai trăit niciodată – înveșmântat în cabluri”.
Versuri, proză, memorii – reality bites – sunt formele pe care în acest volum, aparent mozaicat, le îmbracă poezia, căci din fiecare paragraf sau vers emerge starea de poezie, lucru rar, altminteri, și semn indubitabil (și probabil unic!) al poetului adevărat. Obsesia morții este cea care dă tonaliatea gravă, de marș funebru resemnat, a volumului, în firească descendență, de fapt, a volumelor Pantelimon 113 bis, Porcec și Petrecere de pietoni (Ioan Es. Pop) sau Spirt. Muzeul întâmplărilor de ceară și Sanatoriul de boli discrete (Lucian Vasilescu). Temă abordată însă fără tragism, fără lamentații, fără accente mistice. Ba uneori chiar cu seninătate, ca o plutire eliberatoare: “Văd aievea locul unde nici întristare nici durere nu sunt. Văd pământul de dincolo de pământ. Plutesc între ceruri, pufos și ușor. Sunt pasărea. Închid ochii și zbor. Și mi-e cald. Și-i lumină. Și-i bine. Și mor.” Este “moartea noastră de zi cu zi, neîntreruptă”: “greul a-nceput de mult, dar ușorul / se-ncăpățânează să-ntârzie./ esti când pe ce să fii, când pe ce să nu fii. / acesta este moartea vie”. Gândul morții este atât de firesc asimilat cotidianului, încât el funcționează ca un permanent mijloc de autoreglare, într-un fel echivalent al christicului “să vă trăiți fiecare zi ca și cum ar fi ultima”: “în toți anii mei de liceu, n-am încetat să dau târcoale morgii, vara, mai ales vara, când iarba înverzea ca nicăieri altundeva și când speram că voi avea parte de un miros îndeajuns de năucitor încât să mi se facă frică, atât de frică încât să mă pot ruga cu adevărat”.
Luciditatea este maximă, sporind dramatismul (știm doar, “câtă luciditate, atâta dramă”): nu odată vocea lirică este dublată de un ochi de chirurg și de un sânge-rece așijderea, privind efemeritatea umană în detalii anatomice, ca în acest extraordinar sonet, de o forță a imaginii ce amintește de volumul Morgă (1912) al lui Gottfried Benn: “cam asta-i tot ce mai rămâne după: / un sac din care spaimele s-au dus, / micsandre stinse în trupeasca supă / și nimeni care să mai șadă sus.// din vena cavă gongul nu mai bate, / aorta poate doar c-a ațipit, /dar e un somn enorm în astea toate – / trăiești doar ca să mori ce-i de murit. // las’ că ne văd alţi ochi, noi nu-i vedem. / Noi ne continuăm înaintarea. / de-acuma între viermi, ca în harem, / o nevedere parcă vede marea, // în timp ce morţi mai vechi şi mai ferice / fac semne largi că vor să se ridice.”
Nu mai puțin copleșitoare sunt “relatările” în stil voit jurnalistic despre destine aparte, precum acela al unui bătrân țăran care toată viața “a umblat desculț, a mâncat urzici fierte și a pus ban peste ban ca să-și cumpere de la oraș cărți (40.000 de volume, adunate într-o viață de om, n.n.), piane, viori și tot ce-i mai făcea trebuință în gospodăria sufletului său”(subl.n.) și a murit singur, fără obiectele dragi, căci oameni stupizi și fără inimă i-au distrus casa în absență, sau destinul frânt timpuriu al copilului bolnav de SIDA, care a notat pe ultima pagină a jurnalului său: “Mi-au spus că voi fi înger. Sper că nu m-au mințit.”
Și când asta este lumea, când nu există cale de a te sustrage morții trăite (“ascult muzică. this is the road to hell. nimic din tot ce a fost nu mai este la fel. la răspântii, mă iau după indicatoare: pe aici către dumnezeu, pe aici către soare, pe dincoace către nimic. hotărăsc în ultima clipă. trag de volan, derapez, ies în decor, încerc imposibilul, mă zdrobesc de un nor.”), îndeletnicirea de poet pare a avea un obiect absolut îndoielnic. Revine, astfel, întrebarea: “Poezie? Ce-i aia?” Pentru cine mai caută răspunsul, există șanse ca el să se afle în volumul semnat de Ioan Es. Pop și Lucian Vasilescu.
Doi poeți locuiesc într-o carte/ (și, împreună, nu se tem de moarte), în Ramuri”
Luminița Corneanu 