Home

vianu_ion_calinescu_matei-amintiri_in_dialog_memorii-5271

Amintiri în dialog (de Matei Călinescu şi Ion Vianu, ediţia a III-a, Polirom, 2005) este o carte de 600 de pagini care se citeşte pe nerăsuflate, dintr-o „singură bucată”, captivantă ca un roman şi bogată în informaţii ca un manual de istorie (literară sau nu), de care cititorul se îndrăgosteşte de la primele rânduri, căci stilul rafinat, cu frază amplă şi curgătoare ca de poem, al celor doi autori, este dublat în chip fericit de o sinceritate care emană din fiecare fibră a textului: această sinceritate generează uneori, inevitabil, pasaje lirice, dar de cele mai multe ori ea reînvie sumbra realitate interioară a celor doi intelectuali de marcă ai culturii române (şi universale, ulterior) în mijlocul lumii absurde a comunismului.

Proiectul acestui volum memorialistic neobişnuit, dialogic, s-a născut în corespondenţa dintre cei doi autori, Matei Călinescu sugerându-i-l lui Ion Vianu, care a acceptat şi a scris primul capitol, Copilăria unui psihiatru, replica lui Matei Călinescu fiind Copilăria, Arcadia. Cartea urmăreşte în continuare anii formării (capitolele 3 şi 4, Prietenii şi Ani tulburi), lecturile (Casa de cărţi; Interludiu: lecturi), viaţa profesională (Medicină şi psihiatrie; Universitatea, viaţa literară, universitatea), exilul (Disidenţă şi exil; Primii ani de exil) şi, apoi, revenirea în ţară după mulţi ani, în 1994, (Itaca; Itaca, Sciţia?) din suprapunerea celor două poveşti de viaţă reieşind şi altă imagine: aceea amplă, panoramică, a istoriei zbuciumate a României din anii ’40 până la căderea comunismului şi chiar de după 1989, cu mineriadele de tristă notorietate.

Deloc neglijabile sau secundare, primele două capitole, cele despre copilărie, ne introduc în universul intim al familiei lui Tudor Vianu, tatăl lui Ion Vianu (aspect biografic care a exercitat o presiune considerabilă asupra copilului încă din primii ani de viaţă: „În anul dinaintea intrării mele la şcoală, mama mi-a spus într-o zi: «Ai să fii cel mai deştept copil din clasa ta, ai să iei premiul întâi!»”), precum şi în viaţa mai degrabă calm-patriarhală a familiei lui Matei Călinescu, desfăşurată între Bucureşti, Craiova şi Dârvari: familie boierească de anvergură – cel de-al treilea soţ al bunicii paterne, Tilică Burileanu, fiind „unul dintre cei mai bogaţi oameni din România” – care i-a putut asigura copilului o educaţie solidă.

Anii ’40, tulburi în conştiinţa noastră de cetăţeni ai mileniului trei, apar marcaţi de presiunea dictaturii antonesciene şi astăzi ne sună atât de cunoscut anunţul unei vizite a doamnei Antonescu în şcoala micului Matei: „Avea să ne viziteze Doamna Maria Mareşal Antonescu, soţia celui mai iubit fiu al neamului, a Conducătorului iubit, jertfelnic pentru ţară.” Faptul de a atrage atenţia asupra vechimii limbajului de lemn în România, asupra exerciţiului îndelung al obedienţei de-a lungul celor trei dictaturi din secolul al douăzecilea, face parte dintr-o încercare (aparţinând deopotrivă celor doi autori) de a contura evoluţia psihologică a românilor în toată această perioadă. Matei Călinescu îşi aminteşte cu consternare, spre exemplu, de atitudinea naiv-autoiluzonată cu care era privită problema rusească după război: „În 1945-1946 oamenii erau în plină gândire-dorinţă (wishful thinking): la Bucureşti intelectualii credeau că Occidentul nu avea să ne părăsească şi că – cel mult – avea să vină în ţările astea «un soi de socialism». Pare atât de ciudat astăzi că oroarea nu putea fi prevăzută, dar e oare cu putinţă să anticipezi muntele de suferinţe individuale şi colective pe care trebuie să-l urci, gâfâiala insuportabilă a martiriului?”

Din 1947, când „lucrurile deveniseră foarte limpezi: dezastrul nu mai putea fi evitat pentru România. Trebuia să fugi din ţară sau trebuia să accepţi să trăieşti în sclavia ce se pregătea, care era în bună parte aşezată.” (Ion Vianu), evenimentele şi starea de spirit colectivă sunt reconstituite pas cu pas, punctând toate zvârcolirile interioare, încercările de acomodare cu situaţia, concesiile ce se doreau a fi pasagere pacte cu diavolul pentru cauze nobile, tentativele de consolare cu gândul că doctrina comunistă e în fapt una bună, doar că prost aplicată. Întreaga desfăşurare a dialogului epistolar dintre cei doi autori, conceput tematic (după cum s-a văzut: copilăria, prietenii, lecturile, profesia, exilul), are, din acest moment, un fir conducător reprezentat de evoluţia situaţiei politice, resimţită dramatic prin presiunea crescândă exercitată de organele Securităţii. Practic, politicul este factorul prim în alegerile oamenilor: prieteniile se cristalizează prin reacţia comună, solidară, la totalitarism, lecturile sunt un loc de refugiu din real, promovarea profesională depinde de şeful politruc şi de acceptarea sau neacceptarea „colaborării” cu regimul, iar, în cele din urmă, decizia de a lua calea exilului, după ani de ezitări torturante, este luată atunci când presiunile şi şantajele Securităţii devin insuportabile.

Imaginea lumii literare a anilor ’50-’60 ne apare, din confesiunile lui Matei Călinescu, ca un amestec indigest de profesionalism şi impostură, de oameni născuţi pentru literatură şi comunişti înguşti care cenzurau cu grijă tot ce putea fi contrar „moralei proletare”, de tineri care îşi căutau reperele în intelectualii interbelici şi mai puţin tineri care surprindeau prin „căderea la pace” cu puterea comunistă. În plus, ezitarea celor care ar fi putut să ia atitudine era motivată de iluzia că micile concesii aduc avantaje în absolut, că sunt sau că pot fi subversive. Matei Călinescu face referire, concret, la G. Călinescu şi Tudor Vianu, a căror pliere pe cerinţele noii ordini comuniste o privea, pe vremea aceea, cu îngăduinţă,  „în ale căror concesii ideologice vedeam – rememorează autorul – (…) o promisiune a republicării operelor lor fundamentale mai vechi sau măcar a accesului la ele (…). Astăzi nu mă îndoiesc că greşeam, că exageram importanţa micilor breşe ivite în pereţii de beton ai fortăreţei ideologice construite de partid (…) şi că minimalizam importanţa preţului moral plătit (…).” Concesii avea să facă Matei Călinescu însuşi, mai târziu, spre exemplu pentru a-i lua apărarea prietenului Nichita Stănescu, acuzat, la debut, de „evazionism”: „Linia pe care am luat-o în articolul meu (…) a fost în esenţă că poezia lui Nichita era de fapt o reflectare estetică, decantată, dar cu atât mai autentică, a «avântului revoluţionar al vremurilor noi». Penibil şi, pe deasupra, (…) de-o totală futilitate.”

Într-o faună de alt tip, ne-nocivă însă – în sens moral, cel puţin – va evolua profesional Ion Vianu, care, după o tentativă eşuată de a deveni chirurg, lipsindu-i îndemânarea, îşi reconsideră opţiunea şi devine psihiatru, apoi, clandestin, psihoterapeut. Este copleşitoare mărturia acestui psihiatru, practicant în anii ’50-’60, despre dimensiunile nebuniei în România acelor ani şi despre rolul ei în cele din urmă compensator în conservarea fizică a fiinţei umane: era unica ieşire din real, în afara exilului; era, odată confirmat diagnosticul de medicul psihiatru, singura posibilitate de exprimare a opoziţiei faţă de regim. Pe de altă parte, nebunia devenea o armă criminală în mâna puterii comuniste, disidenţii fiind internaţi forţat pentru a fi făcuţi astfel inofensivi. Memorabilă este o scenă în care Ion Vianu îi prezintă lui Marie-France Ionesco „salonul de agitaţi”, cu diverse cazuri impresionante, „dar cei mai mulţi – îşi aminteşte autorul – (…) afirmau pe diverse tonuri, dar cu aceeaşi dorinţă de convingere, că nu sunt vinovaţi. Culpabilitatea (…) era fenomenul cel mai general, nu numai într-o clinică de psihiatrie ca aceasta, dar pretutindeni în cuprinsul lumii noastre nefericite. Iar salonul de «agitaţi» nu era decât modelul ei redus la scară.” De la extraordinara presiune psihică exercitată de ororile la care asista zilnic va porni şi prima acţiune a lui Ion Vianu prin care atrăgea atenţia organelor de Securitate: denunţul şefului său, care era complice la internările „politice”. Gest naiv, de altfel, căci acestea se făceau, desigur, cu buna ştiinţă a autorităţilor, şi care i-a atras anchetarea zilnică de către Securitate şi mutarea disciplinară la o policlinică de cartier, până la „clarificarea” cazului.

Factorul hotărâtor, în cele din urmă, în decizia celor doi autori de a părăsi definitiv România, cu toate riscurile şi inconvenientele, a fost reprezentat tocmai de intruziunea Securităţii în viaţa lor, dar nu numai a lor; era practic o omniprezenţă, orwellianul Big Brother, care te însoţea peste tot: „Aş putea spune că nu cunosc nici un om din generaţia mea (…) care să nu fi fost contactat de Securitate pentru a fi recrutat ca informator.” (Ion Vianu). Matei Călinescu rememorează primul său contact, când, student la engleză, s-a înscris, fără să realizeze implicaţiile în primă instanţă, pe lista de translatori ai unui festival mondial al tineretului, listă de pe care nu s-a putut retrage decât cu complicitatea unui medic, care l-a diagnosticat cu „sindrom depresiv neurasteniform”. Ceea ce nu a presupus şi victoria asupra Securităţii, ale cărei încercări de a-l recruta s-au întins pe mai bine de două decenii, cu insistenţe, perioade de absenţă şi alte reveniri insistente, în circumstanţe, spune autorul, de o „perfectă banalitate”.

În jocul de-a şoarecele şi pisica cu Securitatea, Ion Vianu şi Matei Călinescu au avut imensul avantaj al notorietăţii  (primul, fiul lui Tudor Vianu, celălalt – cel mai bun prieten al lui şi, mai târziu, asistentul lui Tudor Vianu) şi al prietenilor „de afară”, de la Europa Liberă: Eugen şi Marie-France Ionesco, Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca. Era evident că nu se putea proceda cu ei aşa cum se proceda cu anonimii închişi la psihiatrie. Motiv pentru care plecarea nu le-a fost împiedicată, un singur lucru se spera de la ei însă: să nu vorbească „împotriva regimului”. Ceea ce, de  bună seamă, era o speranţă falsă.

Amintiri în dialog este o poveste impresionantă, dar nu una individuală; este povestea unei întregi generaţii cu destinul frânt în două de comunism. Chiar dacă în plan profesional destinul acestei generaţii s-a realizat strălucit în străinătate, vieţile individuale au fost marcate, după experienţa vieţuirii după Cortina de Fier, de ruperea completă de ţară şi, implicit, de tot ceea ce până atunci fusese semnificativ. Tonul înţelegător, deloc vindicativ, al celor doi autori surprinde astăzi într-o Românie plină de disidenţi autodeclaraţi, gata oricând să arunce cu piatra. Desigur, lucrurile trebuie privite realist, fără mistificări, fără omisiuni. Dar mai important este, privind lucid greşelile trecutului, să învăţăm ceva din ele. Iar într-o ţară în care în şaizeci de ani (’30-’90) s-au succedat trei dictaturi, somnul raţiunii şi al lucidităţii o poate naşte pe-a patra: nu trebuie să uităm că în anii ’40 o Europă pe jumătate comunistă nu părea posibilă şi totuşi realitatea a depăşit în multe privinţe imaginaţia unui Orwell. O ţară în care dictatura nu mai e posibilă ar trebui să fie o ţară în care nu mai sunt posibile cultul personalităţii (aţi auzit de un liceu care poartă numele unui poet în viaţă?), partidul-stat, tăcerea complice şi aplecarea coloanei vertebrale în faţa autorităţii (a oricărei autorităţi). Or…

 

Amintiri din comunismul românesc, în „Mozaicul”

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s