Home

paul.cornea

 

Ce a fost. Cum a fost. Paul Cornea de vorbă cu Daniel Cristea-Enache

Polirom-Cartea Românescă, 2013

 

Disclaimer: Ceea ce urmează nu este un text obiectiv  🙂 Nu are cum.

 

Îl admir fără rest pe profesorul Paul Cornea din prima zi în care l-am întâlnit, în 2004, la Craiova, la Colocviile revistei „Mozaicul”. Venise, însoțit de doamna Cornea, la invitația colegilor mei de redacție din vremea aceea, pentru a susține conferința principală a evenimentului. Avea 81 de ani și a conferențiat aproape o oră în picioare, așa cum o face și acum, la 90. Din ziua aceea, domnul Cornea a devenit pentru mine un model de ținută, dar și un model uman, prin extraordinara amabilitate și disponibilitate sufletească pe care nu se sfia, nici dumnealui, nici doamna Cornea, să le arate unui tânăr de douăzeci și ceva de ani pe care îl întâlneau pentru prima dată.

Despre cărțile domnului profesor Paul Cornea nu mai e nevoie să spun cam ce părere aveam pe atunci și am acum. Sunt cărți fundamentale în înțelegerea cursului literaturii noastre și a mecanismelor interpretării literare, și, de altfel, a artelor în general. Interpretare și raționalitate, apărută în 2006, e cu siguranță o carte-reper, despre care s-a spus că este un „tratat de filosofia culturii” (Sanda Cordoș) sau „una dintre cele mai importante sinteze hermeneutice ale culturii romane” (Paul Cernat). Hermeneutice, da, pardon my french 🙂 . Dar știți ce e cel mai interesant? Că profesorul Paul Cornea e capabil să disece filozofia europeană și să vorbească despre chestiuni aparent aride pe un ton firesc, și mai ales să „traducă” implicațiile cutărei sau cutărei concepții asupra interpretării în imagini și-ntr-un limbaj pe înțelesul tuturor.

Cunoscând, prin urmare, stilul limpede și cursiv al teoreticianului Paul Cornea, nu mă număr printre cei care se miră de cât de bine povestește domnia-sa în Ce a fost. Cum a fost. Lectura în sine e o plăcere, nu ai mai lăsa cartea din mână. Aștept volumul acesta de mulți ani, de când domnul profesor mi-a spus că lucrează la el împreună cu Daniel Cristea-Enache. Mă interesa povestea unei vieți cu numeroase suișuri și coborâșuri, mă interesa, în special, să aflu cum fusese atras de ideologia comunistă unul dintre cei mai străluciți tineri ai generației sale și cum s-a produs, două decenii mai târziu, ruperea totală de această ideologie și retragerea fostului activist de prim-plan în umbră, fertilă de altminteri pentru activitatea sa de istoric și teoretician literar. Voiam, de asemenea, să aflu cum a trăit un adolescent evreu anii ’40, cu a căror atmosferă făcusem cunoștință din Jurnalul lui Mihail Sebastian și despre care mai aveam o idee din scrisorile lui Leonid Dimov către prima sa soție.

Domnul Paul Cornea face, acum, la 90 de ani, acest exercițiu de memorie cu garda complet lăsată jos. Rememorând gesturile și acțiunile sale de la 16, 20, 22 de ani, ai impresia că povestește despre altcineva, pe care îl privește cu ochi critici, având grijă ca periodic să corecteze considerațiile pe care le face asupra unui eveniment printr-un avertisment de genul: „desigur, la vârsta aceea nu aveam această privire critică, eram complet fidel ideologiei comuniste, a mai durat mult până ce…” Confesiunea pare făcută fără rezerve, din dorința autorului de a se explica și de a explica, în fond, o întreagă istorie, pe care Paul Cornea a cunoscut-o din interior.

Destulă vorbărie, să dăm câteva citate:

  • Despre criza identitară de la vîrsta de 12-13 ani:

„Chestiunea apartenenței etnice mi s-a pus pe la 12-13 ani. Într-o zi de duminică (..), tata m-a luat de braț și m-a invitat să facem câțiva pași împreună (…). Avea o mină gravă, ceea ce-mi sugera că are ceva important să-mi spună. (…) Se hotărâse să-mi destăinuie un alt ‘secret’, considerând că sunt destul de copt ca să înțeleg: faptul că noi suntem evrei. Nu i-a venit însă ușor să mă lămurească prin ce anume diferim de ceilalți, de vreme ce nu știam ebraica, nu mergeam la sinagogă, nu țineam tradițiile și trăiam în toate asemenea vecinilor creștini. Sub acest raport, eu însumi ilustram perfect situația: dintre toate disciplinele curriculumului școlar, materia care îmi plăcea cel mai mult și la care mă distingeam era literatura română, mă hrănisem cu Eminescu și cu Caragiale, cu Sadoveanu și Arghezi, singura istorie pe care o știam începea cu Traian și Decebal, trecea prin Ștefan și Mihai, încheindu-se cu Unirea Principatelor și formarea României Mari.”

  • Despre începuturile sale comuniste:

„Am intrat în mișcarea comunistă la 19 ani (1942, nota mea), din pur idealism, asumându-mi riscuri serioase, de care, ce-i drept, nu eram pe deplin conștient. (…) Nu voiam să îndur discriminarea nejustificată, în numele etniei ori rasei, nu admiteam să trăiesc în genunchi, nu mă puteam resemna să sufăr umilințe fără a reacționa, cum făcuse tatăl meu. Mă simțeam român și năzuiam să servesc cultura română, fără a trebui să fac pe maranul”.

 

  • Despre UTC-ul de dinainte de 1944:

„În pofida propagandei comuniste, care a încercat în genere să rescrie istoria poporului român și, în mod special, istoria mișcării muncitorești, se poate afirma că autoritățile antonesciene n-a simțit niciodată vreo amenințare reală din partea comuniștilor, nici a celor vârstnici și cu atât mai puțin a celor tineri. UTC-ul, pe care l-am cunoscut din interior, a fost o organizație sectară, fără antene în marile centre industriale, cu un număr de membri mult inferior celor cca 1000 atribuiți Partidului Comunist. ”

  • Una dulce-amară, episodul falimentului bunicului:

„Neputând plăti ratele împrumutului la timp și după declararea falimentului, s-a trezit într-o zi cu preceptorii în curte, însoțiți, conform procedurii de atunci, de un agent care bătea voinicește din tobă, spre a-l face de râs pe datornic în fața cetățenilor și a-l avertiza că i se vor vinde lucrurile din casă. Copiii au alergat pretutindeni: „A venit cu toba la nenea Iosif”, lumea s-a strâns ca la bâlci, mama-mare a început să plângă, câteva cumetre i-au luat la rost pe reprezentanții autorităților. (…) În vâjâiala produsă, singurul stăpân pe sine a fost bunicul. A apărut îmbrăcat la patru ace, în costumul lui de sărbătoare, și-a făcut loc prin mulțime și a ieșit în față, cu fruntea sus. Plin de demnitate, a semnat hârtia de luare la cunoștință și s-a adresat executorului fiscal, pe un ton superb: ‘Data viitoare să aduceți și pe unul cu vioară, ca măcar să putem dansa’.”

 

  • Cum decurgea o discuție cu cenzura:

„ (Nicolae Moraru) făcea caz de de două argumente infailibile. Cel dintâi: ‘Poporul n-o să înţeleagă această vorbă (idee, propoziţie)’. Iar el, Moraru, se considera calificat, în mod suveran, să reprezinte punctul de vedere al ‘poporului’, identificându-l fără greş cu formularea cea mai simplistă, cea mai banală, cea mai repetitivă. Când, exasperat, l-am întrebat la un moment dat: ‘De unde ştiţi că «poporul» îşi doreşte cutare lucru de preferinţă altuia? Aţi făcut vreo anchetă în acest sens?’, mi-a răspuns calm, făcându-se că nu-mi remarcă ironia: ‘De unde ştiu? Simţul meu partinic mi-o spune’. Puteam să-l contrazic? Al doilea argument era tot atât de peremptoriu: ‘Ca să lămureşti dacă o expresie (cuvânt, sintagmă, propoziţie) e utilizată corect, trebuie să-ţi pui întrebarea: oare ea serveşte partidului, serveşte intereselor clasei muncitoare?’. Înarmat cu aceste două metode sigure, Moraru îmi executa bietul articol cu o precizie chirurgicală: tot ce-l individualiza era şters, tot ce-l făcea seducător – îndepărtat. Eroarea mea fatală fusese de a accepta principiul târguielii, altfel spus, primirea de ‘ajutor’ tovărăşesc în chestiunea stilisticii unui articol.”

 

De ajuns. Citiți cartea, o să vă fie mai de folos decât multe dintre cărțile de istorie pe care le-ați avut în mână.

Și-o mică observație de final. Daniel Cristea-Enache, provocând acest dialog, a făcut un imens serviciu culturii române. Cartea asta ți-arată spectacolul și culisele în același timp, ajutându-te să pui cap la cap o mulțime de informații, personaje și evenimente și să-nțelegi ce a fost și cum a fost posibil.  ▲

Luminița Corneanu

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s