Home

 

 

Doina-Rusti-Zogru

Doina Ruşti, Zogru, Ed. Polirom, 2006

 

Iată-ne aproape de mijlocul lui 2007; premiile literare ale anului 2006 s-au acordat, premii ale Uniunii sau premii de reviste, şi, una peste alta, lucrurile au fost corect judecate, Petru Cimpoeşu şi Răzvan Rădulescu meritând din plin distincţiile şi nominalizările primite. Totuşi, mi se pare că a rămas pe nedrept uitat un roman care la data apariţiei lui părea „în cărţi”: Zogru, al Doinei Ruşti (Polirom, 2006). Fără a fi un proiect maximalist, romanul Doinei Ruşti reuşeşte, dintr-un foc, aş zice, adică din 260 de pagini bine scrise şi just cumpănite, să fie un fascinant fantasy, în care te afunzi cu delicii ca într-un volum de Tolkien, un bildungsroman (al unui… duh) şi un roman istoric, pe „capitole”, căci reuşeşte să reînvie vremea lui Ţepeş, apoi veacul al XVIII-lea (rescriind povestea de amor dintre Ienăchiţă Văcărescu şi Zoe Moruzi), România interbelică, un mic excurs prin cea comunistă şi apoi România de azi, cu o acţiune condusă prin atelierele de la Buftea, Academie şi Institutul Cantacuzino.

Fie-mi permis să spun, în sprijinul demonstraţiei, că romanul acesta l-am citit, cu un an în urmă, de plăcere şi nu pentru că aş fi avut de scris vreo cronică despre el; revin astăzi la el pentru că mi se pare necesar un mic act de reparaţie şi deoarece cred că reprezintă, în literatura română a momentului, unul din puţinele momente de respiro, în care cititorul îşi permite să fugă din cotidian şi să hălăduiască, împreună cu un duh năzdrăvan şi necopt afectiv, prin epoci şi locuri demult pierdute, să le simtă aroma, să le pipăie textura. Zogru este un roman intens senzorial datorită faptului că eroul, din perspectiva căruia se face relatarea, este un spirit ieşit din adâncul pământului care descoperă lumea prin ochii şi simţurile diverşilor muritori pe care-i locuieşte temporar. Nici el nu ştie de unde a venit şi care-i e menirea: întocmai ca o fiinţă umană, Zogru este nu numai un spirit care invadează trupuri străine, ci şi o conştiinţă care locuieşte alte conştiinţe, se împleteşte cu ele, într-un mod în care reuşeşte să le domine.

Povestea începe cu ieşirea lui Zogru din adâncul pământului: în mijlocul unui câmp, pe care iniţial îl vede cu totul violet, unde se află Pampu, prima lui „gazdă”, care  va rămâne pentru totdeauna fratele lui drag, cel mai bun prieten. Aventura intrării într-un corp uman, descrisă ca un vertij fulgerător, este urmată de uimirea amestecării cu fiinţa acestuia: „Pe urmă s-a moleşit tot şi a căzut înăuntru, topindu-se, ştiind dintr-odată toată istoria şi toate gândurile lui Pampu. Vedea cu ochii minţii întâmplări şi gesturi, înţelegea rostul vieţii şi bucuriile ei, simţea chiar şi groaza care îl cuprinsese pe Pampu în momentul când îi săgetase gâtul. Era el, dar era în acelaşi timp şi omul care făcuse popas sub dud.” Este momentul în care Zogru descoperă frumuseţea lumii, care „se deschisese într-o mie de culori”, şi pe care o va explora cu o neobosită curiozitate, dorind să audă, să pipăie, să ştie tot. Doinei Ruşti îi reuşesc de minune pasajele în care duhul Zogru trăieşte cu uimire bogăţia senzorialităţii umane, poate cel mai reuşit dintre acestea fiind acela în care eroul cunoaşte dragostea fizică pentru prima oară (tot prin trupul lui Pampu); scriitoarea ştie să amestece detaliile vizuale cu senzaţiile tactile, schimbând direcţia privirii narative cu abilitate de cunoscător în ale cinematografiei: „Îi plăcea să se uite la faţa ei frumoasă şi, în acelaşi timp, să-i dea la o parte fusta lungă. Când a pătruns în ea, a intrat într-un vârtej şi, odată cu el, toată lumea. Vedea în zare coroanele copacilor, cerul senin ca lacrima şi auzea stins ritmul muzicii şi glasurile care chiuiau în acelaşi timp.”

În aceeaşi măsură, remarcabil este talentul de povestitor al autoarei: de la Evul Mediu la epoca fanariotă, la interbelic în actualitate, adecvându-şi stilul la moment şi evenimentele de relatat, Doina Ruşti spune poveşti consistente, viabile, palpabile, creează atmosferă, construieşte personaje, dă culoare locală, ştie să se focalizeze pe cutare detaliu vestimentar (un pieptar, o ie) ori să descrie o sală de ospeţe, e capabilă, în acelaşi timp, să scrie în manieră relaxată romanul României contemporane, prin destinele şi personalitatea a doar două personaje (Giulia şi Andrei Ionescu), astfel în cât se poate aprecia pe bună dreptate că romanul care a rezultat din acest complicat proiect romanesc este un adevărat tur de forţă epică, o dovadă de stăpânire magistrală a propriului condei.

Firul roşu care străbate aventurile seculare ale eroului este lanţul pasiunilor sale, care-l subjugă rând pe rând; preluând trupul unui om, îi preia şi afinităţile, şi antipatiile, astfel încât are mereu câte un ţel: să se răzbune pe câte un adversar sau să găsească o femeie iubită, să caute un prieten care a emigrat sau să facă un act de dreptate. Deşi pentru „gazdele” sale el este un spirit malefic, care le posedă în chip demonic (lucru vizibil pentru cei din jur) şi care le ucide fără să vrea, prin simpla locuire, în patruzeci de zile, Zogru este, în fond, simpatic şi pătimaş, aiurit şi dornic să experimenteze ca un adolescent, cu spirit de dreptate şi ataşamente trainice, în iubire sau în prietenie. Mitul vampirului este întors pe dos: Zogru nu are nici o vină că nu are o formă fizică, suferă cumplit când din cauza lui moare Pampu şi e fericit când descoperă că poate ieşi când vrea dintr-un om – iar ulterior îşi va părăsi gazdele înainte de cele patruzeci de zile fatidice, ca să le protejeze. Aventura lui se petrece într-o zonă intermediară între lumea noastră şi lumea cealaltă, printre tot felul de fiinţe magice, pitici, glole, morgoni, zmei, fantome, Omul Negru, invizibile muritorilor de rând şi care îi sunt ajutoare, ca în basme, în aventurile sale.

A urmări şirul întâmplărilor şi epocilor prin care trece Zogru, până în actualitate, înseamnă a asista la dezvrăjirea lumii: în anii 2000 nimeni nu mai crede în spirite, sângele locuiţilor de Zogru este dus la analize şi se ajunge la concluzia că este vorba de un fel de virus, spre dezamăgirea totală a eroului, care se vede redus la explicaţii prozaice şi litotizante. Până a ajunge însă în prezent alături de el, cititorul are de trăit aventuri şi de încercat senzaţii: Zogru este un roman scris  de un om îndrăgostit de lume, care ştie să-i etaleze acesteia frumuseţile. Una dintre cele mai persistente impresii după lectura cărţii este ceva din vitalismul şi prospeţimea Visului unei nopţi de vară.

 

Revenirea la poveste, în „Mozaicul”

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s