Home

Eugen-Ruge__Vremea-luminii-care-paleste-130

 

Eugen Ruge, Vremea luminii care păleşte, Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2013

 

(…) Privind realitatea prin ochii personajelor sale, Eugen Ruge schimbă semnificativ stilul narativ al fiecărui fragment, efectele obţinute fiind cu adevărat remarcabile. La începutul romanului, de pildă, deruta şi buimăceala lui Alexander, de-abia ieşit din clinica medicală care îi pusese necruţătorul dignostic, sunt redate într-un discurs debusolat, dezlânat, în care amintiri vechi şi noi se amestecă, despre sine, despre boala lui, despre Kurt şi despre Irina. Ziua de 1 octombrie 1989 prin ochii Nadejdei Ivanovna ne este prezentată într- o vorbărie interminabilă, cu fraze lungi, alcătuie în special prin juxtapunere, şi cu ample volute în trecut, până în copilăria ei din Ural, înainte de comunism: „n-ar fi crezut-o nimeni din Slava, asemenea pantofi, buni, din piele, când era mică se uita mereu după asemenea pantofi, când intrau în vreun sat şi ea stătea în faţa bisericii, cât urâse asta, (…) trebuia să stea cu mâna întinsă, toată ziua, capul plecat, mâna sus, dar dacă nu erau pantofi pe aproape puteai să laşi mâna jos, asta pricepuse repede. Obielele nu aduceau nimic, papucii de rafie câte ceva, dar îndată ce apăreau pe undeva pantofi, se cerea atenţie mare”. Autorul merge chiar mai departe, până la a reda acelaşi eveniment, întâlnirea dintre Wilhelm şi strănepotul său, cu ocazia aniversării, mai întâi din perspectiva unuia, apoi din a celuilalt. Dacă Wilhelm înregistrează rece, sec, cele ce se petrec în faţa lui, exact ca un spectator, simulând, cabotin, un ramolisment la care încă nu ajunsese (la toate urările de „la mulţi ani” răspunde impasibil: „du zarzavatul la cimitir”, spre stupoarea generală), momentul, văzut de strănepot, e de o savoare nebună: „De cum intră în încăpere, îi veni iar în minte Muzeul de Ştiinţe ale Naturii, atât de mult semăna totul cu o expoziţie, oarecum preistorică, şi aşa şi mirosea (…) o reuniune de dinozauri cu cafea şi prăjituri, se gândi Markus. (…) Doar unul dintre ei stătea deoparte (…) : un dinozaur căruia nu prea îi ieşise revenirea la viaţă. (…) – Markus, îi spuse străbunica pterodactilului. Strănepotul tău. (…) Pterodactilul ţinea capul înclinat, nasulcioc se roti”. Nu e doar cinismul unui adolescent contemporan aici, ci şi privirea pe care oamenii vremurilor noi o aruncă trecutului. Întreagă această galerie de personaje ale lui Ruge şi în special Kurt, savantul comunist care se salvează după căderea Zidului Berlinului prin scrierea memoriilor din Gulag, şi Charlotte, directoarea de institut comunist de cercetare având ca studii patru clase de şcoală de menaj, reprezintă, de fapt, nişte „babe comuniste”. Nişte fiinţe a căror vreme a trecut, care nu se mai pot schimba, dar a căror istorie personală autorul se străduieşte să o redea cu acurateţe şi empatie, ele căpătând valoare de simbol.  (…)

 

Integral: http://www.romlit.ro/un_exerciiu_stilistic_magistral

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s