Home

DImov scrisori

Leonid Dimov, Scrisori de dragoste (1943-1954), colecția Ego-grafii, la Editura Polirom, 2003,

Anii de după 1989 au adus în viața literară și așa tumultuoasă (cine nu crede, să citească Jurnalul lui Mircea Zaciu!) dispute, polemici, revizuiri, reașezări de ierarhii. În ceea ce-l privește pe LEONID DIMOV, atenția acordată operei lui în acești ultimi ani a dus la regăsirea locului meritat în poezia românească. Și dacă nu toată lumea a fost de acord cu aprecierea că Dimov (alături de Mircea Ivănescu) a fost cel mai mare poet român postbelic (apreciere aparținând lui G.Grigurcu), în schimb, nici eticheta de „poet minor” nu mai este demult asociată numelui poetului.

În acest context, apariția Scrisorilor de dragoste (1943-1954) – în colecția Ego-grafii, la Editura Polirom, 2003, ediție îngrijită, studiu introductiv, biobibliografie, notă asupra ediției și note de Corin Braga – vine să umple un spațiu gol în istoria literară românească, neacoperit decât parțial și total insuficient de mărturiile Marinei Dimov și ale lui Dumitru Țepeneag. Informațiile valoroase referitoare la copilăria și la tinerețea poetului, precum și la cristalizarea personalității, inclusiv a conștiinței literare, sunt speculate în grilă psihanalitică de Corin Braga într-un amplu studiu introductiv (de 69 de pagini), excelent condus, neferit însă de exagerări (comentând episodul nașterii problematice a lui Dimov, când copilul a trebuit să fie hrănit cu oxigen mult timp, criticul apreciază că „este posibil să nu fi fost un simplu accident.[…] Spaima familiei în fața unui copil nedorit, rezultat dintr-o relație interzisă poate foarte bine să fi inhibat instinctul de viață al copilului.” Și totuși!)

Schimbul de scrisori dintre Leonid Dimov și Lucia Salam, viitoarea soție a poetului, (nu s-au păstrat decât cele semnate de Dimov) a început în 1943, când cei doi aveau 17 ani, aceste scrisori stând drept mărturie unei relații cu urcușuri și coborâșuri motivate, se pare, atât de gelozia lui Dimov, cât și de chestiuni mult mai concrete, de ordin social (poetul a început cinci facultăți, neterminând nici una și neputându-și oferi, din acestă cauză, o situație financiară și socială bună). Tonalitatea epistolelor oscilează permanent între patetism și revoltă, între divinizarea femeii iubite și reproșul cel mai aspru: „Îmi vine […] să-ți întorc spatele pentru totdeauna, îmi vine să-ți strig în față toate sudălmile pământului, Lucia, copila mea, Dumnezeul meu, iubita mea. Singura mea durere.” Sau, în altă parte: „Îți sărut cu nețărmurită cucernicie picioarele, singurele părți din ființa ta la care m-am învrednicit să ajung.” Este o iubire adolescentină cea care insuflă aceste scrisori, o iubire în care fiecare (dar în mod declarat poetul) îl iubește pe celălalt nu pentru ceea ce este, cât pentru felul cum și-l imaginează sau cum și-l proiectează, neîmpărtășirea așteptărilor și a setului de valori ale partenerului echivalând cu trădarea. Lucia și-ar fi dorit, se pare, un Leonid pragmatic, prosper financiar, nu „un jidan pârlit care nu-mi poate cumpăra nici măcar o fundă”, Dimov – o Lucie serafică, aproape imaterială: „Eu am uitat să visez. Eu văd. Văd un iatac alb, înalt, cu perdele albe, cu ferestre lungi, cu icoane așezate în colțuri. Cu un pat alb. Cu totul alb. Și în mijlocul patului tu, cu trupul și sufletul tău, amândouă albe.”

Regăsim însă în scrisori mai mult decât atât. Ruptura interioară produsă în copilărie este dezvăluită de Dimov încă din prima scrisoare. Este ca și cum i-ar spune Luciei dintru început: „iată, privește-mă, acesta sunt, pe jumătate evreu, stigmatizat de societate, crescut fără tată, luptând mereu cu mine însumi”. Pentru că revolta împotriva jumătății sale evreiești va fi permanentă, cu atât mai mult cu cât propria bunică îi mărturisește originea lui ca pe o vină grea: „Odată însă – eram de vreo nouă ani – când rămăsei acasă numai cu bunica, dânsa mă luă în brațe și […] mă întrebă: Știi de ce neam este acela căruia tu îi trimiți scrisori?  –  Franțuz, îi răspunsei zâmbind. Nu este franțuz, îmi răspunse bunica, este […] jidov! N-am înțeles, atunci, de ce am plâns și-am plecat să mă joc.” Toate evenimentele legate de tatăl său și de originea pe linie paternă (povestirile bunicilor despre fuga Nadiei cu Naum Mordcovici, tatăl, întâmplare care a făcut-o pe bunică să albească într-o singură noapte, traiul modest alături de mamă în casa bunicilor, plecarea mamei cu tatăl întors din Franța, lăsând copilul în grija bătrânilor, sentimentul acestuia de dublu abandon, schimbarea numelui din Mordcovici în Dimov la vârsta adolescenței, adâncind astfel  criza interioară – „de câte ori mă striga profesorul, trebuia să stau câteva secunde până să-mi aduc aminte că eu eram acela”, șicanele colegilor, care-l băteau cu cărțile în cap, strigându-i „jidove!”) își vor pune amprenta pentru totdeauna pe psihicul lui Dimov, care încă din prima tinerețe diferențiază net între lumea reală, diurnă, și cea interioară, nocturnă, a visului: „Vezi, există lumea noastră, reală, comună, plictisitoare. Și există lumea din noi, ireală, frumoasă, diversă. Există – vreau să spun – lucrurile care se întâmplă aievea și lucrurile care se întâmplă în vis. Dacă primele te plictisesc și te supără, celelalte, dimpotrivă, te atrag și te înfricoșează.” Visul e evadare dintre „lucrurile inutile și stupide” care alcătuiesc lumea materială: „Lucia. Am visat un cer de culoarea ametistului. Și în fiecare colț al lui câte o lume lunguiață și verde. Și de la un capăt la altul sta scris cu litere roșii: Lucia. […]E târziu. Mă voi culca. Abia aștept să dorm și să visez. Sunt sigur că te voi visa pe tine. Și după fiecare vis sunt atât de trist și te iubesc atât de tare că-mi vine să mă sfâșiu.”

Scrisul (concretizat mai întâi prin aceste scrisori, iar mai târziu prin operă) are rolul ca, pe fundamentul visului, să construiască o „realitate paralelă și compensatorie, ce se substituie lumii agresive și nefericite din afară” (Corin Braga). Conștiința artistică este gândul mereu prezent, care iluminează discret, parcă „din spate”, toate fantasmele care-l bântuie pe poet. Imposibilitatea de a crea, de a găsi expresia cea mai fericită (echivalentul „cuvântului ce exprimă adevărul”) este, de la un moment încolo, frământarea permanentă a poetului: „Cât de palide sunt scremăturile mele poetice pe lângă poezia ce stă în mine. Din această pricină, din pricină că viziunile mele nu pot trăi în vorbe, am căutat să fac altceva. Am vrut să fac biologie. Apoi pictură. Acum fac matematica. Și pe deasupra caut să-mi încheg imaginile în idei și judecăți filosofice. Dar îmi vine să urlu: Nu asta este adevărata mea menire. Sunt un zeu, dar n-am puterea de a crea. Sunt un Rafael fără mâini. Adică nu sunt nimic. Mă voi sinucide? Nu cred. Cei care se gândesc prea mult la moarte ajung să se teamă de ea.”

Scrisul este, evident, și mijloc de seducție, poetul considerând că astfel oferă iubitei ce are el mai bun – și de o valoare net superioară tuturor darurilor pe care i l-ar fi facut alți bărbați (situație socială, bijuterii, strălucire…) Este încercarea de a-i demonstra Luciei că el are un destin aparte, dar mai ales de a-și demonstra sieși, căci în înfruntatea sa cu gândul sinuciderii („Nu merită nimeni nimic. Mijlocul cel mai elegant de a ieși din impas este sinuciderea.”) nimic nu i-a fost ajutor mai de preț decât credința în destinul său artistic.

Întâlnim în aceste scrisori, in nuce, elemente ale viitorului univers poetic („Lumea s-a năruit ca prin farmec. Palatele de basm, cu turle scânteietoare aurind în amiezi albastre, mașinile inteligente și complicate, duduind uniform și vesel, oamenii înțelepți și bizari, peste care veacurile puseseră pecetea însingurării și tristeții, totul a dispărut.”), precum și cauzele prime ale extravaganțelor de mai târziu (excesele bahice, echilibristica pe balustrada balconului aflat la etajul al optulea de care povestea D. Țepeneag.) și portretul unui suflet zbuciumat, care nu și-a putut împlini destinul artistic decât într-o relație de maturitate –  aceea cu Marina, cu care va rămâne căsătorit până la moarte – cu prețul scump al renunțării la tot ce a fost înainte. Document literar prețios, epistolarul premerge operei (atât cronologic, cât și cauzal) ajutându-ne să navigăm mai sigur prin lumea gotică a imaginarului dimovian.

 

Locuind în lumea visului, în „Mozaicul”

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s