Home

veronica-d-niculescu-rosu-rosu-catifea-cop1-cmyk

 

Veronica D. Niculescu, Roşu, roşu, catifea. Povestiri cu î din i, Bucureşti, Casa de Pariuri Literare, 2012

 

(…) Poveştile sunt, aşa cum le recomandă chiar coperta a patra a cărţii, nişte „amintiri din Epoca de aur”. Nu sunt întâmplări extraordinare, dimpotrivă. Felii de viaţă privată, de viaţă cotidiană a unor oameni, a unor copii, chiar a unei pisici, care se zbat în fiecare zi să supravieţuiască în condiţiile dificile pe care vremurile le oferă. Perspectiva aparţine de fiecare dată unui personaj narator, care relatează micile sale întâmplări şi aventuri neînsemnate, aspect ce face de cele mai multe ori deliciul micilor bucăţi de proză. Lumea văzută prin ochii copilului care stă la coadă la ulei, spaima din mintea tinerei dispuse să încerce orice în speranţa unui avort spontan ori universul pisicii care face şi ea coada la alimentară doardoar va căpăta ceva de la „Zeiţa”-vânză- toare căreia i se închină toţi oamenii, calvarul mamei cu trei copii care trebuie să-i hrănească zilnic pe aceştia în ciuda dificultăţilor alimentare, astfel de perspective aparent înguste, de detalii private se completează reciproc pentru a contura viaţa în comunismul românesc, îndeosebi în timpul imposibililor ani ’80.
Concentrarea pe cine ştie ce detaliu, pe cine ştie ce lucruşor imposibil de găsit în acele vremuri este aspectul crud-nostalgic care reînvie atmosfera de epocă. Spre exemplu, în Cărămida, două studente, colege de cămin, caută în disperare prin tot oraşul o cărămidă, o banală cărămidă, imposibil de găsit chiar şi în şantierele de construcţii. Frustrarea pentru faptul de a nu găsi obiectul dorit e completată de disperarea fetelor care o vânează: peste cărămida încinsă ar urma să picure oţet, al cărui abur ar avea virtutea de a provoca avortul spontan. În Fericiri aiuritoare, statul la coadă în speranţa de a prinde orice aliment readuce în memoria cititorului îngrozitoarele lipsuri alimentare ale decadei. O fetiţă bine instruită de mama ei îşi ia banii anume lăsaţi, o sacoşă şi două sticle goale şi o porneşte spre Alimentara, unde se pare că se dă ulei. Refrenul bine cunoscut „Într-o zi mi-ai dăruit o portocală”, fredonat de fetiţă, nu are nici o legătură cu realitatea, căci copiii acestei epoci, ştim bine, mâncau mai curând mămăligă cu ceapă, ciorbă de fasole, supă de tacâmuri ori papricaş cu găluşti de făină. (…)

 

Integral: http://www.romlit.ro/nostalgice

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s