Home

cinci-nori-colorati-pe-cerul-de-rasarit-florina-ilis

 

Florina Ilis, Cinci nori coloraţi pe cerul de răsărit, Ed. Cartea Românească, 2006

 

Aflată în plină glorie – asigurată de premiile obţinute cu romanul Cruciada copiilor: Premiul „Cartea anului 2005”, acordat de România literară şi Fundaţia Anonimul, premiul pentru proză al revistei Cuvântul şi premiul Radio România Cultural –, Florina Ilis revine în atenţie cu un nou roman, Cinci nori coloraţi pe cerul de răsărit, diferit de celelalte romane ale autoarei ca temă, ca structură şi, în cele din urmă, ca scriitură. Scriind Cinci nori coloraţi…, Florina Ilis se întoarce la universul volumului ei de debut, Haiku şi caligrame, realizată împreună cu Rodica Frenţiu, de la care noua carte a împrumutat atât titlul, cât şi coperta.

Fascinată, pe cât se pare, de cultura şi civilizaţia japoneză, autoarea, care a beneficiat de o bursă de şase luni în Japonia, având privilegiul de a se documenta „pe viu”, scrie un roman al Japoniei contemporane, văzută prin ochii a patru personaje diferite, reprezentând fiecare un tip aparte, cu istoria sa, cu psihologia şi aspiraţiile sale: un român, Darie, informatician de geniu care lucrează de cinci ani în Ţara Soarelui-Răsare, o româncă, Lili, plecată ca dansatoare şi care ajunge sclava unui contract prelungit după voia patronului, un japonez ajuns într-o poziţie socială înaltă prin căsătorie, Ken Takeuchi, o japoneză crescută până la 18 ani în Marea Britanie şi care este mai curând o femeie modernă europeană decât o asiatică – Kyiomi (soţia lui Ken); în fine, ultimul personaj (ultimul „nor colorat”) este Qrin, robotul lui Darie, poate cel mai simpatic prin personalitatea sa roboţească, marcată de pusee autoadmirative sau, dimpotrivă, autocritice.

Spre deosebire de Cruciada copiilor, unde epicul absorbea personajele, astfel încât acestea nu mai aveau relief bine definit, în Cinci nori coloraţi…, Florina Ilis se pare că şi-a propus să facă să transpară povestea prin personaje, s-o reconstituie punând istoriile fiecăruia una lângă cealaltă, ca piesele unui puzzle. Reuşita narativă incontestabilă este faptul că poveştile, relatate la persoana I, beneficiază de naratori creditabili, pentru că sunt bine conduşi de o inteligenţă auctorială care ştie să intre, pe rând, în pielea/ mintea românului aflat departe de casă, care-şi botează calculatoarele Zamolxe, Burebista şi Decebal, a femeii cu o moralitate şovăitoare pentru care găseşte mereu scuze, a japonezului arivist care se foloseşte de femei şi pe care le iubeşte abia după ce le pierde, a femeii moderne, încorsetată de o tradiţie care-i e mai degrabă străină. Se pare însă că autoarea, redutabilă în ceea ce priveşte forţa epică, are mai puţine disponibilităţi pentru psihologism şi abisalităţi, căci, cu toată autoconfesiunea personajelor-narator, acestea nu au adâncime, nu reuşesc să iasă din sfera fapticului şi se dovedesc prea puţin înclinate să-şi sondeze trăirile, deşi evenimentele prin care trec nu sunt deloc dintre cele banale: romanul debutează în genul policier, cu vizitele făcute de Darie la poliţie pentru a identifica trupul neînsufleţit pretins a fi al lui Lili, dar despre care el ştia sigur că nu avea cum să fie al ei, după care începe rememorarea primei lor întâlniri (când tânăra era însoţitoarea/ amanta lui Ken) şi a evoluţiei sinuoase a relaţiei dintre ei, în paralel (sau în alternanţă) cu relaţia dintre Darie şi Kyiomi. Cadrul general al romanului este asigurat de această primă poveste, a lui Darie, ea introducând şi celelalte trei personaje-cheie ale acţiunii, pe care cititorul le cunoaşte mai întâi din perspectiva externă, apoi din cea internă, atunci când fiecare îşi spune versiunea sa de realitate, schimbarea focalizării nefiind lipsită de surprize. Astfel, aflăm că Lili, femeia venită în Japonia pentru servicii sexuale plătite, plecase din ţară dintr-un impuls, în urma unei decepţii amoroase care o lăsase pustiită sufleteşte, că japonezul Ken îşi alesese soţia după criteriul asemănării cu mama lui, de care se legaseră primele sale dorinţe sexuale, sau că delicata şi inocenta Kyiomi îi ascunde soţului că el era cauza pentru infertilitatea cuplului lor, astfel încât atunci când rămâne însărcinată poate da tuturor iluzia ca va naşte moştenitorul multdorit (chiar şi tatălui adevărat, Darie, care nu bănuieşte nimic).

În ceea ce priveşte dozarea suspansului, Florina Ilis este o adevărată maestră, reuşind să dezvăluie informaţiile relevante doar atunci când, în logica textului, ele au impactul maxim, dar lăsând, oricum, o mare doză de ambiguitate care se disipează de-abia la sfârşitul romanului, când piesele disparate se regăsesc într-o imagine coerentă. Tehnica romanului, împrumutată, cum spuneam, din arsenalul romanului poliţist şi al celui de aventuri, se potriveşte de minune subiectului exotic, în care suspansul este la el acasă: cercetările secrete ale lui Darie în domeniul roboticii atrag atenţia lui Ken, care îl spionează pentru a-i vinde descoperirile, ca să-şi rezolve astfel situaţia personală (ce presupunea întreţinerea costisitoare a lui Lili în calitate de unic client), Lili se îndrăgosteşte de Darie, dar îl spionează la îndemnul lui Ken, nu fără mustrări de conştiinţă, partenerii se schimbă între ei periodic, cu geloziile de rigoare. Toate acestea, asezonate cu pasaje descriptive artist lucrate, în genul stampelor japoneze, cu care tehnica scriitoarei este în permanent dialog (Kyoto iarna, gâtul lui Kyiomi în timp ce cânta la koto, întâlnirea lui Darie cu o femeie necunoscută într-un lac cu apă termală, între aburii care sporesc misterul), ar trebui să fie ingredientele unui succes comercial rapid, de care nu este sigur dacă piaţa românească e cu adevărat capabilă, având în vedere recenta notorietate a Florinei Ilis, şi aceasta depăşind cu puţin mediile strict literare (cu totul altfel stăteau lucrurile în cazul lui M. Cărtărescu, în 2005, care lansa De ce iubim femeile după succesul de critică şi de piaţă cu Travesti şi Orbitor I şi II, ca să nu mai vorbim de universal legitimanta prezenţă în manualele şcolare).

Deşi este foarte probabil că intenţia autoarei a fost aceea de a surprinde frumuseţea în diversele ei manifestări (natură, relaţii interumane, artă, tehnică), rezultatul descumpăneşte prin amestecul cam de-a valma de computere, kimonouri, tradiţie orientală, corporatism, roboţi superdotaţi, spionaj, toate aşezate sub semnul jocului de uta-karuta (joc de societate tradiţional japonez în care jucătorii trebuie să continue un haiku după recitarea primului vers de către un alt jucător), acesta reunind atât atributele frumuseţii, cât şi pe cele ale misterului. Proiectul anti-maximalist din Cinci nori coloraţi… trece drept frustrant cititorului Cruciadei copiilor şi, prin contrast, succesiunea celor două romane nu este cea mai fericită.

 

Norii coloraţi ai Florinei Ilis, în „Mozaicul”

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s